O boală genetică extrem de rară, care afectează selectiv amigdala bazolaterală, îi determină pe cercetători să regândească rolul acestei regiuni cerebrale, mult timp considerată „centrul fricii”. Studiind un mic grup de pacienți din cu Urbach-Wiethe, oamenii de știință au descoperit că frica, încrederea și deciziile morale nu dispar odată cu afectarea amigdalei, ci se reorganizează în moduri neașteptate, potrivit Live Science.
Într-o după-amiază din decembrie, vântul ridică praful de pe drumul neasfaltat în timp ce Jack van Honk intră într-un cartier modest din Lambert’s Bay, pe coasta de vest a Africii de Sud. Dintr-o casă mică, vopsită într-un verde pal de mare, iese o femeie solidă, îmbrăcată într-o rochie roșie cu imprimeu. Curtea ei, este plină de ghivece cu plante, multe dintre ele medicinale. Femeia de 47 de ani zâmbește larg, iar ridurile adânci îi brăzdează fața blândă, dar marcată de greutăți.
„Doctore! Mi-a fost dor de tine”, spune ea cu entuziasm, vocea ei răgușită abia mai mult decât o șoaptă.
„Vorbești cu ea și nu vezi nimic în neregulă”
Maria poartă o mutație genetică rară, aproape necunoscută în afara Africii de Sud. Aceasta a dus la calcifierea unei părți a creierului numite amigdala bazolaterală și la îngroșarea și cicatrizarea corzilor vocale. O prietenă de-a ei, cu aceeași afecțiune, trăiește la câteva ore distanță, iar uneori se întâlnesc când van Honk le duce la scanări cerebrale în Cape Town. „Ajută să știu că nu sunt singură”, spune Maria.
În viața de zi cu zi — muncă, gospodărie, creșterea a doi băieți adolescenți — Maria este funcțională și implicată. „Vorbești cu ea și nu vezi nimic în neregulă”, spune van Honk, cercetător în neuroștiințe sociale la Universitatea din Cape Town. El și alți pacienți cu aceeași afecțiune, cunoscută ca boala Urbach-Wiethe, sunt „oameni buni, blânzi prin natura lor”. Totuși, Maria își amintește cu greu momente de tristețe, deși menționează că și-a dat afară partenerul din cauza alcoolului.
Cu toate acestea, testele psihologice scot la iveală rezultate surprinzătoare, care contrazic una dintre cele mai persistente presupuneri din neuroștiință.
„Frică” și amigdala: o teorie care începe să se schimbe
Amigdala, o regiune cerebrală de dimensiunea și forma unei migdale, a fost mult timp considerată „centrul fricii” din creier. Această idee provine din experimente pe rozătoare, unde s-a observat rolul ei în reacțiile de apărare.
„Au existat multe descoperiri care au legat amigdala de condiționarea fricii”, explică Steve Chang, neurocercetător la Universitatea Yale.
În astfel de experimente, șoarecii învață să asocieze un sunet neutru cu un șoc electric ușor. În timp, doar sunetul este suficient pentru a declanșa o reacție de teamă. Dacă amigdala este afectată, acest răspuns dispare.
Totuși, cercetări recente arată o imagine mai complexă. Elizabeth Phelps, psiholog la Universitatea Harvard, descrie amigdala nu ca pe un „comutator al fricii”, ci ca pe o „stație centrală” a creierului:
„Este mai degrabă o stație Grand Central a creierului: un set de nuclee specializate care ne ajută să detectăm ce contează pentru noi, astfel încât să putem lua decizii.”
O boală rară și un „laborator natural” unic
Boala Urbach-Wiethe, cunoscută și ca lipoidoză proteică, a fost descrisă în 1929 de Erich Urbach și Camillo Wiethe. În Africa de Sud, originea ei a fost urmărită până la o familie de coloniști germani din secolul al XVII-lea.
Boala este recesivă: trebuie moștenite două copii ale genei defecte pentru a se manifesta. Mutatia afectează gena ECM1, implicată în structura țesutului conjunctiv al pielii. Persoanele afectate au piele fragilă, modificări ale corzilor vocale și calcificări în creier, în special în amigdala. În cazuri severe pot apărea epilepsie sau simptome psihice.
În regiunea Namaqualand, cercetătorii au identificat 34 de persoane afectate. În total, la nivel global există doar aproximativ o sută de cazuri cunoscute.
„Este o comunitate mică, afectată de consangvinitate”, spune van Honk.
De la „lipsa fricii” la rezultate neașteptate
Inițial, oamenii de știință se așteptau să găsească indivizi „fără frică”, asemănători cazului celebru S.M., o pacientă descrisă în 1994 în revista Nature de Antonio Damasio.
S.M. nu putea recunoaște expresii de frică și părea complet neafectată de situații periculoase: atingea șerpi fără teamă și era indiferentă la filme horror. Concluzia cercetătorilor a fost că avea „o afectare profundă a capacității de a experimenta frica”.
Dar rezultatele din Africa de Sud au fost surprinzătoare: persoanele cu Urbach-Wiethe păreau calme în viața de zi cu zi, dar testele psihologice arătau niveluri crescute de anxietate și reacții de frică intensificate.
„Am pornit cu ideea că amigdala este centrul fricii și vom găsi oameni fără teamă. Dar am obținut exact opusul”, spune cercetătorul David Terburg.
Descoperirea cheie: amigdala nu funcționează doar ca un „buton”
Un progres important a venit în 2007, când cercetătorii au folosit un RMN de înaltă performanță la Universitatea Stellenbosch. S-a observat că afectarea era concentrată în amigdala bazolaterală.
În studiile pe animale, această regiune este implicată în evaluarea consecințelor și luarea deciziilor, în timp ce alte părți ale amigdalei controlează reacțiile rapide de tip „luptă sau fugi”.
Această distincție a schimbat perspectiva: amigdala nu este doar un „declanșator al fricii”, ci un sistem complex implicat în decizie și evaluare socială.
Cum iau decizii oamenii cu această afecțiune
Prin experimente economice și morale, cercetătorii au observat tipare neobișnuite.
În „jocul încrederii”, persoanele afectate investeau bani în mod constant, chiar și cu străini — comportament considerat riscant.
În „dilema tramvaiului”, ele refuzau aproape întotdeauna să sacrifice o viață pentru a salva mai multe, chiar și în scenarii extreme.
„Înțeleg consecințele, dar nu pot să se decidă să provoace rău”, explică van Honk. „Ceva în calculul lor nu funcționează.”
Generozitate și distanță socială
Un studiu din 2025 a arătat că persoanele cu Urbach-Wiethe sunt mai puțin influențate de distanța socială: ele oferă bani la fel de ușor unui străin ca unei persoane apropiate.
Un alt experiment a arătat că nu își ajustează efortul în funcție de cine beneficiază de ajutor, sugerând o dificultate în evaluarea diferențiată a relațiilor sociale.
„Nu își pot ajusta comportamentul în funcție de apropierea socială”, spune cercetătorul Tobias Kalenscher.
„Nu pot echilibra beneficiul propriu și al altora”
Cercetătorii cred că amigdala bazolaterală ajută creierul să combine emoțiile cu evaluarea consecințelor sociale.
„Nu pot echilibra beneficiul propriu cu beneficiul altora”, spune Kalenscher.
O ipoteză este că această regiune colaborează cu cortexul prefrontal ventromedial, iar atunci când conexiunea este afectată, deciziile devin mai simple și mai puțin flexibile.
Un alt rol neașteptat: memoria mirosului
Deși Maria spune că își simte foarte bine mirosurile, testele arată că nu le poate identifica corect. Fenomenul este descris ca „amnezie olfactivă”.
În experimente pe animale, amigdala bazolaterală este importantă nu pentru detectarea mirosurilor, ci pentru asocierea lor cu experiențe și consecințe.
„Ei detectează mirosurile, dar nu mai învață ce înseamnă ele”, explică van Honk.
O nouă înțelegere a fricii și deciziei
Cercetările sugerează că amigdala nu este doar centrul fricii, ci un sistem de integrare a informațiilor emoționale și sociale.
„Se pare că nu pot echilibra propriul beneficiu cu cel al altora”, spune Kalenscher.
În acest sens, deteriorarea amigdalei bazolaterale nu elimină frica, ci afectează modul în care oamenii calculează consecințele și relațiile sociale.
Ştiri video recomandate
