Rusia testează discret un nou tip de motor spațial care ar putea schimba radical modul în care sunt planificate misiunile către Marte. Primele rezultate indică o creștere spectaculoasă a vitezei, bazată pe o tehnologie diferită de tot ce folosesc în prezent NASA sau SpaceX, scrie indiandefencereview.com.
Cercetătorii ruși dezvoltă un sistem de propulsie cu plasmă capabil, teoretic, să reducă durata unei călătorii spre Marte de la câteva luni la doar una sau două. Motorul este realizat la Institutul Troitsk, aflat sub coordonarea Rosatom, și se află în faza de testare la sol. Potrivit specialiștilor implicați, ar putea fi pregătit pentru utilizare în spațiu în jurul anului 2030.
Spre deosebire de motoarele chimice clasice, noul sistem folosește câmpuri electromagnetice pentru a accelera particule de hidrogen. Dacă performanțele estimate se confirmă, tehnologia ar putea influența profund planificarea viitoarelor misiuni interplanetare, atât civile, cât și cu aplicații strategice.
Dezvoltarea vine în contextul unui interes global tot mai mare pentru propulsia electrică în explorarea spațiului îndepărtat. Motoarele cu plasmă sunt atractive pentru că pot reduce cantitatea de combustibil necesară și pot scurta semnificativ durata misiunilor.
Teste la sol pentru misiuni în spațiul profund
Prototipul este testat într-o cameră de vid de 14 metri, care reproduce condițiile din spațiu. Motorul funcționează la o putere de 300 de kilowați, în regim pulsatoriu, și a atins deja o durată de funcționare de 2.400 de ore, suficientă pentru o misiune completă spre Marte, inclusiv fazele de accelerare și frânare, potrivit presei ruse.
Sistemul accelerează particule încărcate electric, protoni și electroni, până la viteze de aproximativ 100 de kilometri pe secundă, a declarat Alexei Voronov, director adjunct pentru cercetare. Prin comparație, rachetele chimice actuale ating viteze de cel mult 4,5 kilometri pe secundă.
Motorul nu este conceput pentru decolare de pe Pământ. O rachetă convențională ar plasa nava pe orbită joasă, iar propulsia cu plasmă ar fi activată ulterior pentru deplasarea continuă prin spațiul profund. Sistemul ar putea fi folosit și ca „remorcher spațial”, pentru transportul de încărcături sau module între orbite planetare.
Hidrogen și energie nucleară pentru eficiență
Motorul folosește hidrogen drept combustibil și este alimentat de un reactor nuclear de la bord. Egor Biriulin, cercetător implicat în proiect, explică faptul că masa atomică redusă a hidrogenului permite accelerarea rapidă cu un consum mai mic de combustibil. În plus, hidrogenul este larg răspândit în univers, ceea ce deschide posibilitatea alimentării directe din resurse spațiale în viitor.
Propulsia este obținută prin trecerea particulelor încărcate între doi electrozi de înaltă tensiune, care generează un câmp magnetic ce expulzează plasma. Această metodă evită încălzirea extremă a plasmei, reducând uzura componentelor și crescând eficiența energetică.
Forța de tracțiune estimată este de 6 newtoni, cea mai mare raportată până acum pentru un motor cu plasmă aflat în testare. Deși modestă comparativ cu rachetele chimice, această tracțiune este aplicată continuu, pe perioade lungi, ceea ce impune o filosofie de zbor bazată pe accelerare lentă, dar constantă.
Experiență existentă, dar fără teste în spațiu
Motoarele cu plasmă nu sunt o noutate absolută. Ele sunt deja folosite pe sateliți și în unele misiuni spațiale. Sisteme construite în Rusia sunt utilizate de sateliții OneWeb și au fost integrate și în misiunea NASA Psyche, lansată în 2023.
În prezent, majoritatea propulsoarelor cu plasmă funcționează la viteze de 30–50 km/s. Noul motor rusesc promite să dubleze acest prag, depășind proiecte similare aflate în dezvoltare în SUA, Europa sau China. Totuși, datele nu au fost încă evaluate independent, iar sistemul nu a fost testat în spațiu.
Obstacole tehnice și de reglementare
Utilizarea reactoarelor nucleare în spațiu ridică probleme serioase de siguranță și reglementare. Nu au fost făcute publice detalii despre reactorul propus, iar lansarea materialelor nucleare ar necesita aprobări internaționale complexe.
Integrarea unui astfel de motor pe o navă cu echipaj uman ar presupune modificări majore: protecție împotriva radiațiilor, management termic și distribuție de energie la puteri ridicate pe termen lung.
Deși promițător, proiectul se află încă la ani distanță de utilizare practică. Oficialii estimează un prototip operațional în jurul anului 2030, cu condiția ca testele să confirme performanțele și finanțarea să continue.
Ştiri video recomandate
