Actorul britanic Ian McKellen a răspuns la mai multe întrebări și curiozități ale fanilor săi legate de cariera sa îndelungată. The Guardian a publicat răspunsurile artistului, care includ și detalii din culise, din copilăria sa, relația sa cu Dumnezeu, dar și despre sexualitatea lui. Ian McKellen a profitat de ocazie și ca să-și exprime punctul de vedere într-o dispută care îi înflăcărează de mulți ani pe fanii din întreaga lumea ai seriei Harry Potter și trilogiei Stăpânul Inelelor: Cine ar câștiga într-o luptă între cei mai faimoși dintre vrăjitori - Dumbledore sau Gandalf?
Iată întrebările care i-au fost puse lui Ian McKellen și răspunsurile lui:
Cine ar câștiga într-o luptă între Gandalf și Dumbledore?
Ian Mckellen: De ce s-ar lupta? Dar Gandy, desigur, că ar câștiga. Este vrăjitorul original.
Dominic Monaghan spune că l-a văzut pe David Bowie la castingul pentru „Stăpânul Inelelor”. A fost Bowie luat în calcul pentru Gandalf?
Ian Mckellen: Nu am reușit niciodată să-l conving pe Peter Jackson să confirme cine a refuzat un rol unic în această viață.
Cât despre Bowie, nu era singurul artist muzical care și-ar fi dorit o carieră la fel de mare în film, fără să reușească.
Gandalf, în ciuda legăturii sale cu magia, m-a atras mai ales prin umanitatea lui: un fel de rătăcitor ciufulit pe care ai putea să-l întâlnești pe drumurile Pământului de Mijloc. Poate că prezența scenică a lui Bowie ar fi accentuat mai mult latura supranaturală a personajului.
În peste șase decenii de actorie, ce s-a schimbat cel mai mult?
Ian Mckellen: Primul meu loc de muncă, în 1961, a fost la Belgrade Theatre din Coventry, primul teatru civic britanic construit după Al Doilea Război Mondial, cu fonduri publice și ulterior cu un grant de la Arts Council. Salariul meu săptămânal era de 8 lire, suficient cât să-mi plătesc apartamentul, care costa trei guinee, și să mănânc decent.
Fiecare oraș de dimensiuni similare avea o companie de repertoriu, care prezenta o nouă producție la fiecare două săptămâni și, esențial, oferea locuri de muncă actorilor începători care aveau nevoie de o lungă ucenicie alături de actori mai experimentați. Învățai ce poți și ce nu poți face și la ce poți aspira. Astăzi, din păcate, nu mai există nicio companie de repertoriu în Marea Britanie și niciun sistem comparabil pentru formarea noilor talente.
Apartamentul meu de atunci, construit pentru un membru al companiei desființate, găzduiește acum biroul de relații cu publicul și educație al Consiliului Local. Ce a rămas neschimbat din 1961 este entuziasmul publicului pentru teatrul viu, clasic sau contemporan. Să mergi la teatru rămâne una dintre principalele forme de divertisment în Marea Britanie.
Mai faceți încă exercițiile de încălzire yoga înainte de spectacol, în lenjerie, cum făceați la Lyric în timpul piesei „Dance of Death”?
Ian Mckellen: Nu sunt sigur de partea cu lenjeria, dar îmi place în continuare să mă alătur celorlalți actori care își încălzesc corpul și mintea înainte de spectacol. Întindem mușchii, ne curățăm corzile vocale și sporovăim, amintindu-ne că teatrul este, la apogeul său, o activitate colectivă.
Ați putea face o emisiune TV în care tu și Patrick Stewart călătoriți prin Europa cu o autorulotă și recenzați spectacole de teatru locale?
Ian Mckellen: Mi-ar plăcea, dar nu sunt sigur de autorulotă. Puneți hoteluri de cinci stele în contract și vedem ce părere are Pat.
Dacă ați putea călători în timp și să-l întâlniți pe Shakespeare, ce l-ați întreba?
Ian Mckellen: I-aș spune: „Deci dumneavoastră ați scris piesele și ați jucat în ele? Sunt destul de sigur că da, dar sunt câțiva oameni rezonabili care nu cred asta. De asemenea, ați putea să schițați planul teatrului Globe original, pentru că bănuiesc că nu avea acei doi stâlpi deranjanți care obturează vederea în așa-numitul Shakespeare’s Globe de pe South Bank? Și, apropo: ați văzut deja Hamnet?”
Ce vă amintiți despre apariția la Glastonbury în 2025, alături de Scissor Sisters și mulțimea care v-a scandat numele la final pe melodia Seven Nation Army de la White Stripes?
Ian Mckellen: Spre deosebire de mulți dintre prietenii mei, nu mi-am dorit niciodată să fiu cântăreț pop. Dar e o experiență electrizantă să apari în fața fanilor entuziaști ai unei trupe. Întregul moment a părut ca o singură mare plecăciune plină de iubire și recunoștință.
V-a inspirat tatăl dumneavoastră, predicator laic, să deveniți actor? Credeți într-un Creator sau sunteți mai degrabă umanist?
Ian Mckellen: Nu. Actorii, amatori și profesioniști, m-au fascinat primii. Bunicul meu din partea tatălui a fost un predicator nonconformist, cu gesturi largi și o voce subțire din Lancashire.
Odată, la peste 80 de ani, în timp ce vorbea în fața unei săli pline din Manchester, a rămas fără suflu, ca un actor care își uită replicile, și s-a lăsat în tăcere în spatele pupitrului.
Jena generală a fost spulberată când s-a aplecat înainte din scaun și a spus: „Această situație vă îngrijorează mult mai mult pe voi decât pe mine.” Cred că era la fel de acasă în amvon cum mă simt eu pe scenă.
Și nu. Îmi amintesc cu drag poveștile religioase din copilărie, dar am renunțat la credință în adolescență. De atunci, Quakerii (Societatea Religioasă a Prietenilor n.red) sunt comunitatea religioasă pe care o admir cel mai mult, pentru respectarea poruncii a șasea și pentru că au fost primii creștini care au susținut drepturile persoanelor gay în Marea Britanie.
Ce v-a atras la pantomimă?
Ian Mckellen: Pantomima folosește toate mijloacele teatrului pentru a spune povești morale: comedie fizică, sentimentalism, cântec, dans, vers, travesti, implicarea publicului. Totul este permis. Este o introducere excelentă în teatru și ideală pentru copii și familii. Ca formă de artă autohtonă, nu a fost ușor acceptată în străinătate. Americanii o găsesc la fel de confuză ca pe cricket. Patriotismul meu este ancorat în Shakespeare și pantomimă.
Ca patron de pub, ați fost vreodată nevoit să dați pe cineva afară? Și a fost cineva celebru?
Ian Mckellen: Niciodată. Poate pentru că toiagul lui Gandalf stă amenințător în spatele barului de la The Grapes, descurajând comportamentele nepotrivite atât ale hobbiților, cât și ale băutorilor din Limehouse.
Care este cel mai prost sfat pe care l-ați primit vreodată?
Ian Mckellen: După o reprezentație din 1979 a piesei Bent, o dramă care aducea la cunoștința oamenilor modul în care au fost tratați homosexualii în lagărele naziste, unul dintre cei mai respectați și cunoscuți actori din Marea Britanie a venit în culise. Alec Guinness a stat destul de afectat la garderobă, vorbind despre piesă înainte să mă invite la cină. Destul de prostesc, am refuzat, dar zece ani mai târziu am avut o a doua șansă să mă întâlnesc cu acest mare om.
M-a invitat la un prânz italian în Pimlico, unde am discutat una și alta până când a adus în discuție adevăratul motiv al invitației sale. Auzise despre munca mea de a înființa Stonewall – un grup de lobby care să prezinte guvernului și lumii în general argumentul pentru tratarea egală, în fața legii, a lesbienelor și homosexualilor din Regatul Unit, în raport cu restul populației. Credea că este oarecum nepotrivit ca un actor să se implice în chestiuni publice sau politice și m-a sfătuit, sau mai degrabă m-a implorat, să mă retrag. Un sfat din partea generației mai în vârstă, pe care nu l-am urmat.
Toate acestea mi-au revenit în minte privind turneul actual al spectacolului „Two Halves of Guinness”, un spectacol solo care sugerează bisexualitatea latentă a lui Sir Alec într-un mod care, presupun, l-ar fi deranjat – în ciuda impecabilei imitații a lui Zeb Soanes.
Dintre toate rolurile pe care le-ați interpretat, v-ați gândit vreodată „De ce fac asta?” interpretând un anumit personaj?
Doar o dată, când am jucat fiul lui Celia Johnson în Hay Fever. Am adorat-o în filmul lui „Brief Encounter”, i-am scris o scrisoare de admirație, am primit un răspuns amabil și speram să mă împrietenesc cu ea în timpul repetițiilor – principalul motiv pentru care am acceptat rolul.
Din păcate, la pauzele de cafea, prânz sau ceai, ea se retrăgea în tăcere și juca cuvinte încrucișate din „Daily Telegraph” și mă lăsa întrebându-mă: „De ce naiba joc unul dintre cele mai neamuzante roluri din întreaga dramaturgie mondială?”
Ştiri video recomandate
