În timp ce alte plante se ofilesc din cauza secetei prelungite, vetricea crește din abundență în zonele rurale din Marea Britanie. Tanacetum vulgare a ajuns pe continentul nostru din Statele Unite și se folosește des în medicina tradițională. Denumirea ei științifică provine din grecescul athanaton, care înseamnă „nemuritor”. În volumul „Under the Changing Skies”, planta i-a atras atenția scriitorului Derek Niemann, care, într-un peisaj de vegetație arsă de soare, a văzut în această floare o oază.
The Guardian a publicat în secțiunea sa de jurnal de la țară câteva fragmente din antologia „Under the Changing Skies: The Best of the Guardian’s Country Diary”, în care mai mulți scriitori și ilustratori britanici au surprins esența peisajului rural din Marea Britanie.
Următoarele fragmente sunt redate așa cum au fost scrise de scriitorul britanic Derek Niemann. Autorul compară valul de căldură din acest an cu cel din vara anului 1976.
„La primele orele ale dimineții, mirosul din aer îmi amintește de vara anului 1976, o vară nesfârșită care s-a prelungit până în toamnă ca aceasta.
I-am simțit pentru prima dată mirosul într-o seară toridă, în timpul valului de căldură din iunie, în timp ce mergeam spre casă, și mi-am spus: „Prea devreme, prea devreme.”
Acum, aroma de iarbă arsă și uscată este peste tot: pe terenurile de sport pârjolite, pe pajiștile sătești transformate în paie și pe aceste poieni arămii, dogorite de soare. Aici, grupuri răzlețe de vite stau cu capetele plecate. Pentru ele, cred că să mănânce iarba trebuie să fie ca și cum ai mânca spaghete înainte să torni apa.
Apoi găsesc locul pe unde se scurge unul dintre izvoarele dealului. Deși nu este mai mult decât un firicel de apă, formează totuși o mică oază de verdeață relativă, o binecuvântare pentru vacile însetate.
Vacile astea știu și ele câte ceva; în timpul celui mai aprig soare din cea mai fierbinte perioadă, și-au construit singure o copertină lungă pe malul râului, ronțăind copacii, cu tot cu crenguțe, până la înălțimea la care puteau ajunge, apoi s-au adăpostit sub coronament.
În mod evident, greu de mestecat, arinii au supraviețuit acestui prim atac, dar până la jumătatea lui iulie fuseseră și ei complet desfrunziți. Vacile au smuls iarba cu limba, iar copitele au bătătorit pământul până când acesta a rămas gol. Poteca alăturată încă poartă o crustă de balegă uscată.
Dincolo de poartă, departe de vaci, o plantă sfidează seceta și iese în evidență prin petalele ei viu colorate, în contrast dur cu verdețea ofilită din jur.
Vetricea crește în asemenea abundență locală, încât la prima vedere pare că formează buchete mari de nasturi galbeni.
Privită de aproape, planta își dezvăluie cele două identități. De la gât în jos, are frunze asemănătoare ferigilor. Dar familia asteraceelor se vede în micile sale grupuri compacte de flori tubulare, fiecare de aproximativ un centimetru în diametru, cu aspectul unor mici ochi.
Monumentala lucrare Flora Britannica a lui Richard Mabey atestă originea medievală a vetricelui ca plantă medicinală universală, folosită în numeroase scopuri, de la proprietățile sale ușor toxice și purgative până la folosirea ei pentru a da o aromă ușor amăruie omletei.
O altă sursă susține că frunzele de vetrice au fost împletite într-o coroană funerară pentru îmbălsămare și așezată alături de trupul primului președinte al Universității Harvard, în sicriul acestuia. Cred că le voi lăsa să fie gustate de alte guri”.
