Sahara este cel mai mare deșert cald de pe Pământ, dar timp de decenii oamenii de știință au suspectat că nu a fost întotdeauna atât de uscat. Cercetătorii au găsit dovezile pe care le căutau într-o peșteră antică izolată din sudul Marocului, relatează Daily Galaxy.
Toată lumea știe că Sahara este un deșert vast și arid, dar mai puțini știu că nu a fost mereu așa. Fragmente mici de stalagmite colectate din sudul Marocului au schimbat ceea ce știau oamenii de știință despre trecutul său. Formațiunile arată că a plouat mult mai des în regiune între 8.700 și 4.300 de ani în urmă. În aceeași perioadă s-a înregistrat și o creștere semnificativă a numărului de situri neolitice la sud de Munții Atlas.
Stalagmitele conțin date prețioase despre precipitațiile din trecut și oamenii de știință au putut reconstrui condițiile climatice care au existat cu mult înainte de măsurătorilor moderne.
Citirea precipitațiilor în piatră
Stalagmitele sunt formațiuni minerale care cresc în sus de pe podelele peșterilor atunci când apa se prelinge prin straturile de rocă de deasupra. Ele se formează doar atunci când apa de ploaie se infiltrează prin sol și picură în interiorul unei peșteri. În timp, depozitele minerale se acumulează strat după strat, iar fiecare strat păstrează informații chimice despre apa care l-a format. De aceea, acestea sunt considerate arhive naturale ale climei.
Potrivit unui studiu publicat în „Earth and Planetary Science Letters”, oamenii de știință au colectat fragmente mici de stalagmite din peșteri aflate la sud de Munții Atlas, uneori de doar 0,25 grame. Măsurând nivelurile izotopilor de uraniu și toriu din aceste probe, cercetătorii au putut estima când au început și când au încetat să se formeze aceste structuri.
Rezultatele au arătat că stalagmitele au crescut între 8.700 și 4.300 de ani în urmă, ceea ce indică faptul că în acea perioadă precipitațiile au fost mult mai frecvente în regiune.
Plumele tropicale aduc ploaia
Faptul că a plouat este un lucru, însă identificarea sursei umezelii este altceva. Pentru a afla de unde provenea aceasta, oamenii de știință au analizat compoziția izotopilor de oxigen din straturile stalagmitelor. Acest lucru i-a ajutat să urmărească procesele atmosferice care au adus umezeala în regiune.
Oamenii de știință au explicat în studiul citat că ploile au fost probabil generate de plumele tropicale, benzi mari de nori capabile să transporte umezeală din regiunile tropicale către zonele subtropicale. Cercetătorii au precizat că aceasta este prima dovadă a influenței lor asupra precipitațiilor din nord-vestul Saharei.
Deși sunt mici, depozitele din peșteri pot dezvălui schimbări majore ale mediului, potrivit doctorului Sam Hollowood, care a contribuit la realizarea studiului.
„A fost fascinant să vedem cât de multe putem afla din mici fragmente de calcar care se formează în subteran”, a spus el.
El a adăugat că echipa de cercetare lucrează acum pentru a cuantifica mai precis cât de mult au crescut precipitațiile în această perioadă umedă din trecut.
A existat cândva o Sahară verde
Clima mai umedă a avut consecințe directe asupra oamenilor care trăiau în regiune.
Oamenii de știință au remarcat în studiul lor că datele arheologice arată o creștere semnificativă a numărului de situri neolitice la sud de Munții Atlas în aceeași perioadă în care au crescut precipitațiile.
Aceste comunități se bazau în mare măsură pe creșterea animalelor, ceea ce presupunea acces la apă și vegetație. Creșterea precipitațiilor ar fi susținut pășunile și ar fi permis societăților pastorale să se extindă în zone care în prezent sunt deșerturi aride.
Coautoarea studiului, dr. Julia Barrott, a explorat peșteri din sudul Marocului în timpul cercetărilor sale de teren din 2010. Ea a explicat: „A fost fascinant să descopăr și să explorez peșteri din sudul Marocului. Și este foarte satisfăcător să constatăm că măsurătorile și interpretările noastre se potrivesc atât de bine cu datele arheologice și de mediu din regiunea mai largă.”
Cu alte cuvinte, legătura dintre datele climatice și istoria oamenilor a devenit clară pe măsură ce cercetarea a avansat.
