Soiurile vechi românești nu sunt doar plante - sunt fragmente de identitate națională, conservate cu eforturi uriașe. Costel Vînătoru, cercetător și director al Băncii de Resurse Genetice Vegetale Buzău, readuce la viață gustul copilăriei, dar și viitorul durabil al unei agriculturi tot mai industrializate. Iar el a explicat, pentru Antena3.ro, care este procedura prin care poți salva și omologa o legumă românească.
Ce înseamnă să „salvezi” o legumă?
Nu toate legumele sunt egale. Unele se nasc în laboratoare ale companiilor multinaționale, sunt crescute pentru uniformitate vizuală și rezistență la transport. Altele, însă, provin dintr-o memorie colectivă. Sunt soiurile vechi românești, care au fost cultivate de generații și care, în ultimele decenii, au fost pe cale de dispariție. De ce? Pentru că nu mai erau omologate, nu mai erau produse, iar semințele se pierdeau odată cu moartea ultimului grădinar care le păstra.
Costel Vînătoru ne povestește că a decis să le caute, să le redea numele, gustul și valoarea.
Ceapa „Bot de Vulpe”: întoarcerea acasă după exilul american
„Ceapa ‘Bot de Vulpe’ este poate cel mai vechi soi de ceapă cultivată în România. Am reușit să o aduc acasă din America, de la banca de gene, cu foarte mare greutate. Denumirea ‘Bot de Vulpe’ nu a fost niciodată înregistrată oficial, dar am reușit să o omologăm și să o includem în catalogul național și european. A fost o realizare, am salvat-o în ultima clipă”, precizează cercetătorul.
Această ceapă, cultivată în trecut în zona Buzăului sub numele popular „ceapa de apă”, a fost baza unor creații valoroase românești, printre care și ceapa aurie de Buzău, pe care România a pierdut-o.
Licurișca, varza balcanică din 1653
„Varza Licurișca, cultivată în Balcani acum 100 de ani, a fost păstrată doar în documente. Am reușit să o reomologăm cu același nume. Este o premieră că nu am pierdut această resursă și că ea este acum înregistrată în catalogul european”, declară Costel Vînătoru.
Varza aceasta apare menționată pentru prima dată, în formă veche, într-un document din 1653. Cultivată cândva în România, Serbia, Bulgaria și Grecia, soiul fusese abandonat.
Vînătoru a refăcut traseul, a verificat documente, a reconstruit profilul genetic și a reușit să o reintroducă în circuitul oficial. A fost o adevărată muncă de detectiv, își amintește el.
Roșia Export 2: gloria pierdută a anilor ’80
„Am avut un hibrid faimos - ‘Export 2’ - care a făcut România celebră. În anii ’80, se cultivau peste 10.000 de hectare. Era cerută la export, o realizare a profesorului Corneliu Petrescu”, spune cercetătorul.
Roșia Export 2 este simbolul a ceea ce a fost odată o agricultură performantă, care producea nu doar pentru consum intern, ci și pentru piețele externe. Astăzi, majoritatea tomatelor din piață sunt din import - iar gustul e, de cele mai multe ori, o dezamăgire.
„Avem astăzi roșii frumoase, dar fără gust. Unele sunt create pentru industrializare, nu pentru consum proaspăt. Salata sau castravetele tradițional aveau aromă, pulpă, nu doar coajă. Le-am pierdut”, explică Vînătoru.
Salată picantă și pepene cu ceară: specii noi pentru România
„Am mai obținut o salată picantă, o specie nouă pentru România. Și un pepene de iarnă cu strat de ceară apreciat medical. Sunt specii care pot deveni importante și pentru alimentație, și pentru sănătate”, mărturisește șeful Băncii de Resurse Vegetale Buzău.
Mai mult, nu e vorba doar de recuperare, ci și de inovație. La Buzău se creează și soiuri complet noi, adaptate climatului românesc, dar care aduc ceva inedit în farfurie.
Salata picantă este o premieră în cultura noastră, iar pepenele de iarnă - care se păstrează luni întregi datorită stratului ceros natural - este valoros și din perspectivă medicală.
Usturoiul Danuvius
„Usturoiul Danuvius este un soi nou, obținut din genetica zonei Râmnicu Sărat. Acolo este unul dintre cele mai vechi bazine pentru usturoi din România. Acum avem deja doi fermieri cu loturi semincere”, spune el.
Usturoiul de Râmnicu Sărat era renumit odinioară, dar nu mai exista niciun soi oficial derivat din genetica acestei zone. Datorită muncii echipei de la Buzău, România are din nou un soi autentic, care poate fi cultivat și vândut legal. Danuvius este deja prezent în ferme, iar fermierii pot folosi sămânță certificată.
De la laborator la piață: drumul lung al unei semințe românești
Costel Vînătoru ne explică și procesul complex prin care un soi de plantă devine oficial, cultivabil și legal de vândut în România. În spatele unei roșii sau cepe din grădină se ascund ani grei de cercetare, birocrație și speranță.
Cum se „naște” un soi nou?
Orice legumă pe care o găsim azi în piață și poartă denumirea oficială de soi românesc a trecut printr-un proces lung, obositor și adesea ignorat de opinia publică.
În spatele ei este munca unui ameliorator, adică un cercetător specializat în îmbunătățirea plantelor - iar în România, unul dintre cei mai cunoscuți este Costel Vînătoru.
„Timpul de omologare este destul de lung, vorbim de 3 ani de zile. Un ameliorator, în cel mai fericit caz, obține un soi într-un interval de 7-8 ani, dar sunt situații în care se lucrează și peste 20 de ani. Am avut un hibrid la care am lucrat 25 de ani”, explică el.
Așadar, de la idee și până când planta ajunge în grădina cuiva pot trece chiar și două decenii. E o cursă de anduranță care începe cu selecția resurselor genetice - adică alegerea atentă a plantelor-mamă - și continuă cu ani întregi de observații, încrucișări, teste și evaluări.
Testarea oficială: cine spune dacă un soi este „bun”?
După ce cercetătorul consideră că a obținut un soi viabil, acesta intră într-o nouă etapă: testarea oficială.
„Odată ce am obținut soiul, el merge la testare într-o instituție a statului numită Institutul Național de Testare din România, unde semințele sunt verificate timp de trei ani în centre din toată țara”, mai spune Vînătoru.
Abia apoi, o comisie decide dacă soiul „întrunește toate condițiile pentru a fi omologat”. Dacă primește undă verde, este emis un ordin de ministru, se eliberează certificatul și soiul este înscris în catalogul oficial al României și apoi în catalogul european. Fără aceste etape, planta nu poate fi cultivată legal la scară largă și nici comercializată.
Ce înseamnă testul DUS și de ce e vital?
Un soi nou trebuie să fie validat printr-un test internațional numit DUS, acronim pentru Distinctness (distincție), Uniformity (uniformitate), Stability (stabilitate).
„Trebuie să fie diferit de altele, uniform și să-și păstreze caracteristicile în descendență. Fără selecție și ameliorare, plantele de cultură revin ușor la starea sălbatică”, spune Vînătoru.
Cu alte cuvinte, nu e suficient să fie „interesant” sau să producă bine într-un singur an. Soiul trebuie să fie nou, stabil, să se comporte la fel în ani diferiți, în mai multe zone din țară și în diverse condiții climatice.
De ce durează atât de mult ameliorarea?
Procesul de ameliorare presupune o serie de tehnici extrem de variate și meticuloase - de la hibridare clasică până la tehnici moderne de editare genetică. Chiar și cu ajutorul noilor tehnologii, timpul de obținere rămâne lung.
„Obiectivele ameliorării sunt: productivitate, timpurietate, calitate, rezistență la boli și dăunători. Lucrăm cu hibridări, segregări, selecții, până la editare genetică. Și asta durează ani de zile”, explică cercetătorul buzoian.
De multe ori, cercetătorii nu știu de la început dacă un soi va trece toate testele. E nevoie de sute sau chiar mii de plante monitorizate pe teren, în sere și în laborator.
Cum ajunge soiul din catalog pe masa oamenilor?
Odată omologat, soiul intră în catalogul oficial. Dar de aici începe o altă bătălie: cea cu piața și cu multinaționalele.
„Ministerul Agriculturii elaborează anual catalogul soiurilor care pot fi cultivate în România și le transmite în catalogul european. Dar ca soiul să ajungă efectiv în cultură, trebuie promovat, cunoscut, și să lupți cu o concurență acerbă”, precizează Costel Vînătoru.
În România, piața semințelor este dominată de produse de import, multe dintre ele promovate cu bugete uriașe. Cercetătorii români nu doar că trebuie să creeze soiuri competitive, dar trebuie să le și promoveze în lipsa unei infrastructuri de marketing sau susțineri financiare.
Arheologia genetică – salvarea a ceea ce am fost
În paralel cu ameliorarea, Costel Vînătoru duce o altă luptă: salvarea soiurilor vechi, tradiționale, aproape dispărute din grădinile românilor.
„Noi încercăm să folosim resursele genetice vechi românești, să le reabilităm, să le restaurăm. E o muncă de arheologie genetică. Soiurile care nu au fost păstrate, trebuie să le refacem genetic și să le reintroducem în cultură. E greu, dar important”, spune el.
Această muncă de „arheologie genetică” presupune nu doar știință, ci și pasiune, memorie, documentare, recuperare din bănci de gene din străinătate sau de la ultimii grădinari care mai păstrează în curte un sămânțar vechi.
