În 1838, primul dicționar franco-român a fost scris de domnul Vaillant, profesor la colegiul din Sava. În 1840 apare un al doilea dicționar al lui Petrache Poenaru. Din 1862 au apărut succesiv trei dicționare franco-române. Limba franceză a devenit obligatorie în şcoli, iar companiile de teatru franceze au venit să susţină spectacole la Bucuresti şi Iaşi.
În perioada La Belle Epoque 1871-1914, mulţi români au plecat să studieze în Franţa ca să înveţe limba lui Voltaire, Marcel Proust şi a lui Victor Hugo, fiind atunci cea mai avansată naţiune din punct de vedere cultural din întreaga lume. În timpul numeroaselor războaie împotriva Turciei și a altor țări, memoriile întocmite pentru tratate de către delegațiile Principatelor au fost redactate în limba franceză, care era considerată limba diplomaţiei.
Dacă Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye, care la 10 septembrie 1919 a stabilit pacea între Aliați și Austria, este scris în mai multe limbi, versiunea franceză este cea care este autentică. Anii 1920 și 1940 au fost marea epocă "franceză" a României, care a fost, de altfel, primul client străin al publicaţiei "Le Parisien".
Hélène Vacaresco, Anna de Noailles, Prințesa Bibesco au făcut să strălucească cultura românească în saloanele pariziene. Regina Elisabeta a tradus în franceză legendele populare românești sub pseudonimul Carmen Sylva, iar Regina Maria a publicat Histoire de ma vie în 1938.
După cel de-al Doilea Razboi Mondial şi în urma instaurării regimului comunist în Romania, cultura şi limba franceză au fost suprimate de cultura slavă şi limba rusă. Franceza a continuat să fie studiată ca limbă străină secundară.
A rămas însă, în limba română, o gamă largă de cuvinte împrumutate din franceză, fiind unul dintre motivele pentru care România este considerată o ţară latină şi francofonă într-o mare slavă.
