Concret, decizia CEDO de astăzi arată că reabilitarea sau achitarea post-mortem a unor criimnali de război din vremea Holocaustului de cea mai înaltă instanţă de judecată a României - Curtea Supremă, la sfârşitul anilor 90, a prejudiciat memoria victimelor Holocaustului.
"CEDO a decis astăzi că reabilitarea/achitarea post-mortem a unor odioși criminali de război din vremea Holocaustului, albiți de justiția română la sfârșitul anilor ‘90 prin cea mai înaltă instanță a țării – Curtea Supremă, a prejudiciat memoria victimelor Holocaustului. România trecutului și a fantomelor sale a făcut posibilă această rușine acum 25 de ani. Astăzi, o instituție a statului român – Institutul Wiesel și partenerii săi din societatea civilă, alături de victime supraviețuitori ai Holocaustului, Leonard Zăicescu şi Ana Fălticineanu, – au spălat acea rușine pentru o Românie a viitorului. Hotărarea CEDO este deosebit de importantă întrucât împiedică tentativele de reabilitare a criminalilor de război, care nu au încetat până astăzi, ultimele cazuri înregistrate fiind Mircea Vulcănescu, respins de instanță în 2019 și cel al lui Nicolae Macici, respins de Înalta Curte în 2022.
Despre cum s-a ajuns la rejudecarea și achitarea, în anii 1998-1999, a ofițerilor Radu Dinulescu și Gheorghe Petrescu, condamnați în anii ’50 pentru pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii, dau detalii mai jos, preluate dintr-un studiu publicat de mine acum câțiva ani.
De ce este importantă această hotărâre? Este în mod clar o bornă de hotar. Concret, hotărârea este una istorică din câteva motive: 1) Curtea arată că reabilitarea nu este posibilă întrucât întinează memoria victimelor Holocasutului; 2) Curtea europeană recunoaşte responsabilitatea instituţională a statului român în politica odioasă de reabilitare a criminalilor de război de după 1990 (există însă decizii de reabilitare și în vremea comunismului); 3) Curtea europeană restaurează demnitatea victimelor Holocaustului şi reabilitează memoria lor; 4) decizia trasează o graniţă bine delimitată între starea justiţiei din anii ’90, care a acceptat reabilitarea, şi cea de astăzi, care este chemată să rămână fermă în fața unor asemenea tentative; 5) pune definitiv capăt polemicii privind posibila reabilitare a criminalilor de război. Din acest moment, tentative de reabilitare vor putea fi respinse pe baza acestui precedent.
Cazurile Dinulescu & Petrescu
Dintre tentativele de reabilitare care au fost admise de judecători și care au avut în spate interese pecuniare vădite, într-o perioadă când cererile de retrocedare a bunurilor, mai ales imobiliare, confiscate de comuniști erau în vogă, amintim cazurile Dinulescu & Petrescu. Fără a fi personalități cunoscute opiniei publice, procesul de reabilitare a celor doi ofițeri ai Armatei s-a desfășurat în anonimat și astfel, ferit de controversele dovedite în cazul personalităților istorice, reușita a fost garantată. Locotenent-colonel Radu Dinulescu (1898-1984), șef al Secției a II-a (al Cartierului General al Armatei și, respectiv, al Marelui Stat Major al Armatei în primul an de la intrarea României în război) și colonelul Gheorghe Petrescu (1898-?), subaltern al lui Dinulescu și șef al Biroului 2 al aceleași secții, fuseseră condamnați în 1953 pentru crime de război. Atent studiate, biografiile lor scot la iveală detalii prețioase: Dinulescu, care s-a dovedit a fi mai târziu informator al Securității și mai înainte în relații cu Abwehrul german, fusese atașat militar la Stockholm și Helsinki, iar Petrescu, finul de cununie al lui Mihail Moruzov (fondatorul și primul șef al agenției interne de spionaj, Serviciul Secret de Informații), la Roma și Berlin. Deși atribuția principală a echipei sale era contraspionajul, Dinulescu a propus din umbră ”soluții” la ”problema evreiască”: purtarea stelei galbene, deportarea peste Nistru, uciderea evreilor la fața locului în operațiuni ad-hoc în spatele frontului, internarea în lagăre. Cei doi ofițeri au avut un rol activ în deportarea și asasinarea evreilor din Basarabia și Bucovina în 1941 și în pogromul de la Iași, în care au fost asasinați mii de evrei în vara anului 1941.
Dinulescu a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică, iar Petrescu la 10 ani. În cazul primului, sentința a fost casată ulterior și apoi condamnat, în 1957, în baza acelorași probe, pentru ”crimă contra clasei muncitoare” la 5 ani detenție riguroasă. Cu situații judiciare diferite, cei doi au fost totuși supuși aceleași proceduri de reabilitare prin achitare în urma solicitării moștenitorilor lor, în 1995-1996, către procurorul-general. Urmașii au cerut totodată să le fie restituite bunurile confiscate. Deși analizate separat, cererile au fost admise în 1998-1999 de către Curtea Supremă, judecătorii considerând că Dinulescu, pe care istoricul Radu Ioanid l-a numit ”Eichmann al României”, nu și-a depășit atribuțiile și nu a comis excese pe front. Utilizând argumente similare și în cazul lui Petrescu, procurorul general arăta, în memoriul său adresat Înaltei Curți, că atribuțiile lui Petrescu nu i-au permis să fie implicat în genocid, aducând de asemenea ca probă mărturia unui ofițer al Serviciului Special de Informații care negase orice implicare a autorităților vremii în pogromul de la Iași și insistând pe responsabilitatea germană în organizarea masacrului din 1941. În acest fel, procurorul general al republicii comitea un act impardonabil de negare deflectivă a Holocaustului, dar și o acțiune contrară adevărului istoric întrucât refuzase să ia în considerare numeroase probe, printre care și declarația șefului SSI din același dosar care admitea culpa autorităților române și a celor doi ofițeri. Câțiva ani mai târziu, în 2004, când România devenise un membru deplin al NATO, un alt procuror general al României se găsea într-o ”imposibilitate tehnică” de a anula hotărârile de reabilitare a celor doi ofițeri români implicați în crime de război.
După episodul Dinulescu & Petrescu, seria reabilitărilor de la Curtea Supremă a continuat în anii următori. Astfel, în anul 2000, un complet de nouă judecători al Curții Supreme de Justiție l-a reabilitat (tot prin achitare) pe Gheron Netta (1891-1955), la solicitarea procurorului general Mircea Criste care a introdus o procedură extraordinară de recurs.
Odată cu demararea negocierilor pentru intrarea în NATO și în UE, regimul politic de la București a pus capăt cultului lui Antonescu și a recunoscut explicit participarea la Holocaust. Astfel, după anul 2000, nu s-a mai înregistrat nici un caz reușit de reabilitare a unor criminali de război. În ciuda tentativelor de exonerare de vină și a derivelor negaționiste frecvente din spațiul public, cele mai recente tentative de reabilitare a unor criminali de război au fost respinse de instanțe (Mircea Vulcănescu în 2019 și Nicolae Macici în 2022)", a scris Andrei Muraru în postarea de pe Facebook.
România trecutului și a viitorului CEDO a decis astăzi că reabilitarea/achitarea post-mortem a unor odioși criminali de...
Publicată de Andrei Muraru pe Marţi, 23 aprilie 2024
