Se împlinesc anul acesta 100 de ani de când guvernul Junilor Turci a comis primul genocid al secolului XX, decimând comunitatea armeană care părea a fi bine integrată Imperiului otoman. Descendenții supraviețuitorilor, care de atunci trăiesc în diaspora, au păstrat vie memoria acestei tragedii ce a făcut cel puțin 1.3 milioane de victime. Istoria genocidului s-a scris însă mai greu. În ultimii ani, cercetările au progresat și am putut înțelege mai bine ideologia care i-a motivat pe responsabilii genocidului și mecanismul crimelor. Și deși autoritățile turce persistă în negaționismul lor, au apărut oameni în sânul elitei turce care militează pentru recunoașterea faptelor comise de înaintași.
Începând cu primăvara anului 1915, populația de origine armeană a Imperiului otoman a fost victima unor arestări în masă, deportări și masacre. Bilanțul: aproape 1.3 milioane de morți. Acesta a fost primul genocid al secolului XX, orchestrat conform unei logici necruțătoare de cei mai radicali dintre Junii Turci aflați la putere.
În iulie 1908, venirea la putere a Comitetului Unității și Progresului (numele oficial al mișcării Junilor Turci) a trezit numeroase speranțe în rândul grupurilor persecutate sub vechiul regim al sultanatului otoman. Noul regim al Junilor Turci, apreciați în Europa pentru dorința lor de reformă și modernizare, favoriza căutarea unui nou model de stat pentru Imperiul otoman: Statul-Națiune. Însă această aspirație conținea și ideea, latentă, a excluderii grupurilor non-turce, în special grecii și armenii.
În plus, pierderile teritoriale succesive pe care Imperiul otoman le-a înregistrat de la venirea regimului la putere, mai ales umilitoarea înfrângere în războaiele balcanice, când sunt pierdute aproape toate teritoriile europene, au modificat echilibrul din sânul Comitetului central al CUP. În 1913, cei care vin la putere sunt cei mai radicali dintre membrii partidului. Ultimele iluzii ale grecilor și armenilor fuseseră deja distruse de campania de boicot încurajată de autorități încă din 1912, pentru a favoriza afacerile și comerțul turc. Acest proces de stigmatizare își avea originile în moștenirea vechiului regim, în special masacrele din timpul sultanului Abdulhamid II – 1894-1896, care au contribuit la înrădăcinarea în opinia publică musulmană a imaginii „trădătoruluI” grec sau armean, care trebuia pedepsit.
Decizia
Decizia Imperiului otoman de a intra în război la 1 noiembrie 1914, alături de Puterile Centrale, a fost luată de membrii cei mai radicali ai Comitetului central al CUP. Ea a creat contextul propice pentru distrugerea elementelor non-turce din Imperiu, iar comunitatea armeană – acuzată colectiv de a fi apropiată de Rusia – a fost, mai rău ca niciodată, suspectată de trădare.
Intrarea în război a permis mobilizarea tuturor bărbaților armeni cu vârste cuprinse între 20 și 40 de ani. De asemenea, comunitatea armeană a fost și victima rechizițiilor militare, transformate de fapt într-un jaf de stat: în numele necesității militare, stocurile firmelor și ale magazinilor, cerealele și chiar animalele oamenilor au fost confiscate de armată.
Continuarea pe historia.ro
