×
Antena 3 S.A. utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.antena3.ro. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.antena3.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.Antena3.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept

Fii alături de noi!

În premieră - România fără drepturi

26 Mar 2019   •   18:14
În premieră - România fără drepturi 16
Foto: Captură Antena 3

„Să vezi Săpânța și să mori” parafraza unui vechi dicton care și-a făcut spectaculos intrarea în circuitul turistic internațional odată cu descoperirea de către occident a Cimitirului Vesel. Un loc de veci în care se râde de umorul simplu curat, autentic, țărănesc al epitafurilor. Și autorul lor, Stan Ioan Pătraș a fost un om simplu, cu sufletul curat, un țăran autentic, cu trei clase înzestrat cu un talent pe care nu l-a îngropat ci l-a tot înmulțit și a dat mai mult decât i s a cerut spune fiica maestrului. „Dacă la școală îi dădea să deseneze o găină el o făcea cu aripile sculate cum îi cădea oul jos” spune Maria Stan fiica maestrului Ioan.

Pătraș s-a apucat de tânăr de cioplit lem și în ziua în care a murit bătrânul meșter de cruci i-a preluat misiunea. Anul 1935 a rămas în istorie ca momentul de răscruce în povestea cimitirului din Săpânța, cândva la fel de trist ca toate cele. ”După ce am scris toată crucea m-am uitat că au rămas niște spții și am început să fac și niște fori pe margine.” povestește Vasile Stan, meșter popular la Săpânța. El spune că Pătraș a reușit să creeze un paradox interesant: cimitirul viu. Mai întâi a sculptat cruciile și le-a dat o formă mai alatfel. Apoi le-a voppsit în abastru și a adăugat ornamente în culori aprinse după care a pictat chipul fiecărui mort, ca să știe lumea nu numai cine și când a murit ci și cum a murit și mai ales cum a trăit. Istorioarele nu sunt scrise oricum ci sub formă de poezie. Versuri simple fără pretenții dar cu un schepsis, scrise la persoana întâi în numele decedatului. Până și maestru Pătraș a fost uimit de vâlva pe care a stârnit-o printre săteni, prima cruce din care mortul îți vorbea. „Dacă Dumnezeu mi-a dat darul ăsta am să îl pun în valoare și am să adaug pe fiecare cruce ceva nou, ceva frumos.” Așa a și făcut. Pasul următor a fost să strecoare pe ici pe colo și câte o glumă. Am să scriu numai adevărul. Dacă a fost unul bețiv, a avut o patimă josnică nu l-oi cruța. Oi scrie așa cum a fost.” Așa orice săpânțean era conștient că după moarte are de trecut două judecăți: judecata divină și judecata lui Pătraș, ceea ce a avut urmări surprinzătoare. Ca să nu rămână de râsul satului în vecii vecilor unii s-au lepădat de viciiadică i-a întors de la gura iadului.

Umorul lui Pătraș nu era născut din ură sau răzbunare ci din nevoia de a râde, nu de mort, ci mai degrabă de moarte, pe ideea dacă moartea are putere doar aici, pe Pământ, nu și dincolo atunci se cheamă că ea nu are cum să râdă la urmă. Pentru această inedită experiență Săpânța a ajuns rapid e lista internațională a locurilor de văzut măcat odată în viață și paradoxal asta s-a întâmplat chiar din timpul vieții lui Stan Pătraș, adică pe vremea regimului comunist. Prin anii 70 un turist francez, alergând de la un loc de veci la altul a exclamat : Oh la la, acesta e un cimitir vesel. Și așa i-a rămas numele. De atunci, Ioan Stan Pătraș își pregătea deja urmași, că altfel e ar fi ajuns acest loc dacă invenția maestrului ar fi murit odată cu el. S-ar fi întors într-o zi la starea lui de cimitir banal, mai puțin colorat, mai puțin faimos și mult mai puțin vesel. Pătraș înțelegea că este o operă care trebuie continuată. Pentru asta meșterul a instruit peste 50 de ucenici. „Am venit la Stan Pătraș la vârsta de 9 ani. Îmi plăcea ce făcea, seara veneam pe la el până când am ajuns să fiu aproape lipt de el. Până la 14 ani am lucrat cu Stan Pătraș.” povestește Dumitru Pop.

Partidul comunist, încântat de faima dobândită de Săpânța a ținut să transforme atelierul lui Pătraș înr-o școală de arte populare în toat regula, și astfel un om simplu cu trei clase a devenit profesor și chiar a eliberat diplome. În anii din urmă, cimitirul a ajuns în topul destinațiilor turistice din țarp, cu zeci de autocare oprind zilnic vara la porțiile lui.

 

Războiul a pornit nsă într-o zi de de la întrebarea: Cine e continuatorul de drept a lui Stan Pătraș? Eu, a spus hotărât Dumitru Pop. „După moartea lui Stan Pătraș am fost chemat de familie. De la 22-23 de ani am preluat această meserie, am fost elevul lui Stan Pătraș și adorat să vin aici.” „Ei na?”, răspund Toader Turda și Vasile Stan. „Și noi am fost ucenicii lui Stan Pătraș. Maestrul nu și-a dorit un continuator, ci mai mulți. „Înainte de a muri și-ar fi dorit să aibă și el o cruce. Văzând că nu poate, ne-a chemat pe noi doi să îi facem crucea. A plâns de bucurie ca un copil că și-a văzut crucea” declară Toader Turda. Maestrul a ținut ca epitaful de pe crucea lui să conțină și o dedicație pentru ei, spun cei doi ucenici. Or fi făcut ei crucea, spune Pop, dar eu sunt singurul care are act de continuator. Poate, spun Turda și Stan dar și noi avem diplomă de studii semnată chiar de maestru. Da, spune Pop dar o diplomă nu e echivalentă cu dreptul de a continua opera lui Pătraș în cimitirul de la săpânța. Au diplomă de sculptor nu de pictor.

Alt meșter spune că „pictură” ar fi fost adăugat ulterior pe diplomă, chiar de Dumitru Pop. Între Ghiorge Colțun și Dumitru Pop e o certă veche, cu o pace improbabilă. Colțun se consideră și el continuator deși diploma lui nu a fost obținută de la Pătraș, ci de la succesorul lui, Toader Turda. Meserie a învățat însă mai mult de la tatăl și unchiul său, acesta din urmă fiind și preferatul lui Pătraș, scris negru pe alb într-n interviu acordat în 1972 când avea 16 ucenici: „Sunt trei buni și numai unul pe gustul meu. Numele lui: Vasile Stan. El îmi va fi urmaș. Gheorghe Colțun crede că nu comite niciun păcat fiind urmașul urmașului lui Pătraș. Și nu se consideră nici el un meșter de duzină având în vedere că a lucrat chiar și la Casa Poporului. Asta e problema spune Pop, eu sunt cel mai legitim continuitor al maestrului pentru că după moartea lui numai eu am lucrat neîntrerupt pentru cimitir. Tocmai pentru că a ajuns cimitirul atât de faimos s-au și reapucat unii dintre ucenici să lucreze cruci, mai spune Dumitru Pop. Tentația e banul, crede el. Ies sume bune, mai ales din vânzarea de miniaturi ca suveniruri, așa că fără să stea prea mult pe gânduri Dumitru Pop și-a făcut marcă. A înregistart la Osim crucea tip Săpânța, revedicând inclusiv culoarea albastră plus șapte modele de cruci și două epitafuri. Iar într-o zi,ceilalți meșteri s-au trezit cu somații.

„Au venit de la poliția economică și mi-au confiscat cruciile din magazin. M-au lăsat în plin sezon fără cruci.” spune Toader Turda. Cum a reușit Pop să facă brand personal? Simplu! Potrivit legii, paznicul mărcii înregistrate verifică doar dacă nu mai există o altă înregistrare similară,în rest merge pe buna credință iar meșterii rivali nu au putut depune contestații pur și simplu pentru că nu au știut la timp ce a făcut Dumitru Pop. „Am mers la un avocat am întrebat ce e de făcut, am decshis un proces să ne apărăm pentru că se cerea să ne vândă licență, să dăm o cotă. Era prea mult pentru noi” relatează Toader Turda.  De un deceniu se plimbă cu toții pe la judecătorii, tribunale și curți de apel. În instanță Pop a susținut nu numai că a avut legitimitate morală și legală de a înregistra marca, dar și că e unicul meșter care deține secretul albastrului de Stăpânța, și atât de secret e încât nu l-a dezvăluit nici măcar la tribunal.Gheorge Colțun în schimb declară: „Albastrul e albastru, e de la magazin.”

În fața judecătorului, tabăra contestatarilor a susținut că în cimitirul din Săpânța există o mare diversitate de cruci la care au contribuit cu toții. Dumitru Pop se apără și susține ca singurul lui scop este să protejeze cimitirul de apariția pe piață a kitchurilor, ca nu oricine să facă ce îi trece prin cap.

„Trebuie să fii sculptor, pictor și poet” spune Pop. Aici se petrece un fenomen ieșit din comun: dacă iei satul la pas nu se poate să nu dai peste oameni care își fac veacul compunând epitafuri însă una dintre cele mai cunoscute artiste de gen este Irina Scriptoaie care e foarte căutată de familie atunci când lovește tragedia. Femeia a strâns deja câteva caiete cu operele ei dar nu a pretins niciodată drepturi de autor. „Cam de 30 de ani scriu eu versuri, așa îmi vine mie în cap”. Săpânța ar putea înregistra un record național sau chiar internațional la numărul de poeți pe metrul pătrat. La înmormântări decedatul e plâns trei zile și trei nopți în versuri, fără oprire. Și nu de bocitoarele plătite ci de familie. Iar rimele le vin pe loc. Asta este tradiția și cine se naște aici o are deja în ADN. Toți meșterii admit că sursa inspirației lor sunt serile de priveghi și înmormântări. Acolo afli toată povestea mortului, ce a făcut acea persoană, cu ce s-a ocupat. Dar Dumitru Pop a înregistrart la Osim doar două epitafuri asta și pentru că întreaga poveste cu mărcile l-a costat cam mult. „două sute și ceva de milioane.. în lei vechi”. dar și pentru că acele epitafuri, crucea soaccrei și a bețivului se vând cel mai bine. Chiar și pentru aceste epitafuri a început scandal între meșteri. „Eu am scris țuica și țigările mi-au îngreunat ziele” spune Vasile Stan. „E un furt intelectual” insistă Dumitru Pop. Nu se știe cine pe cine a furat.


Războiul din instanță nu s-a încheiat încă doar că acum meșterul își îndreaptă armele împotriva celor care fac suveniruri de plastic, cum ar fi magneții de frigider, cănile sau farfuriile. Singura asupra căreia nu există niciun dubiu în privința moștenirii de la Săpânța și ar putea să beneficieze de pe urma comerțului de lângă Cimitirul Vesel ar fi fiica lui Ioan Stan Pătraș. Înstanța a și recunoscut această calitate. Cel puțin în ceea ce privește cele 150 de cruci ale maestrului care se mai găsesc în cimitir.

Parorhia din sat a fost obligată să îi plătească o cotă parte din vânzarea biletelor de la intrare și se află acum într-un proces de executare iar direcția județeană de cultură i-a cerut Bisericii să plătească și o taxă de 2% din profiturile realizate în urma vânzărilor de bilete și vederi. Așadar conflictul din Săpânța e încă în toi. Nici meșterii, nici fiica lui Pătraș. Prin urmare cel mai mult par să profite chinezii pentru că ei fac suvenirurile din plastic vândute turiștilor și în tot acest timp nu poți să nu te întrebi: De ce nu s-a implicat statul ca mediator? De ce nu s-a încercat negocierea cu toi factorii implicați ca să ne facem un brand de țară, dacă tot avem un loc unic pe planetă? „Pot să vă fac o promisiune aici, o să discut în primul rând cu directorul Direcției Județene de Cultură și să-l rog să aibă o întâlnire cu proprietarii rspectivi și să avem un punct de vedere mult mai clar în legătură cu ceea ce doresc cei de acolo.” spune Valer Daniel Breaz, Ministrul Culturii. Noi însă nu prea credeam că se va întâmpla ceva bun în situaţia de la Săpânța, nu pentru că am fi răi și pesimiști ci pentru că avem termen de comparație, cazuri de români mari și faimoși pe care i-am pierdut tocmai pentru că nu am făcut nimic.

Peste 15.000 de turiști străini, prestigiu și o vizibilitate enormă pentru România, asta ne aduce la fiecare doi ani la festivalul care poartă numele celui mai important compozitor al nostru, deși surpriză în 2015 am aflat că nu era chiar al nostru. Era cu două luni înainte de festival când organizatorii au primit un mesaj sec de la reprezentatul unei edituri din Franţa. Stop, păi, ce faceţi voi acolo? Alo, voi credeaţi că Enescu e gratis? Nu e! Vreţi să îl cântaţi? Plătiţi! La noi!Pentru lumea artistică de la Bucureşti, vestea ''a căzut ca o bombă. În momentul în care spune cineva, domne' eu sunt Enescu, tu eşti Festival Enescu, dă-mi banii, toată lumea s-a uitat urât la noi, pentru că întâi au crezut că e o joacă'', a spus Mihai Constantinescu, organizatorul Festivalului ''George Enescu''. Dar nu era o joacă. ''În momentul în care ceri pentru o rapsodie între 2000 şi 7000 de euro. Pentru o orchestră din Satu Mare să plăteşti o sumă de 2000 de euro, păi nu ştiu dacă ei au încasări de 2000 de euro pentru un concert''.


Atunci, în 2015 o luptă veche dintre moştenitori, edituri şi stat a revenit furtunos în actualitate. Obişnuiţi să achite contribuţia legală la Uniunea Compozitorilor, organizatorii de concerte uitaseră să verifice dacă nu mai există nişte moştenitori pe undeva prin lume care să aibă drepturi asupra operei lui Enescu. Şi iată că existau, căci marele compozitor fugit din ţară de groaza comuniştilor a lucrat şi a locuit mai mult în Franţa decât aici. Cei care cereau plata drepturilor de autor asupra operei lui Enescu nu erau nişte oarecare, erau reprezentanţii editurii Enoch care are sediul chiar în centrul Parisului şi este una dintre cele mai respectate la nivel mondial. Enescu avea 21 de ani când a semnat un contract cu editura franceză. Enoch i-a publicat rapsodiile, a înţeles că va ajunge un compozitor mare şi a ales să îl susţină'', a spus Ana Iorga, reporter În premieră. Prin urmare ne spune actuala proprietară a editurii franceze, străbunicul ei, fondatorul, preţuiindu-l pe Enescu mai mult chiar decât pe Maurice Ravel, a decis să îl susţină cu toate eforturile pe tânărul care promitea să ajungă în elita muzicii mondiale. În consecinţă, compozitorul român şi-a cedat chiar atunci toate drepturile asupra celor două rapsodii şi a asupra Poemei Române.Când a trecut la editura Salaber le-a vândut lor în exclusivitate simfoniile şi mari opere, ca Oedipe şi Vox Maris.

În total, peste 50 de lucrări sunt deţinute de editurile franceze şi nu pot fi utilizate în România, decât cu acordul acestora şi contracost.''Noi plătim în jur de vreo 30-40.000 de euro pentru lucrările pe care le cântăm în Festivalul George Enescu'', spune Mihai Constantinescu. Că trebuie să plătim drepturi de autor pentru muzica lui Enescu, nu ar trebui să ne mire sau să ne revolte. Aşa se întâmplă în toată lumea. Conform legii, pe o perioadă de 70 de ani de la moartea unui autor, pentru orice utilizare a operei lui trebuie achitată o anumită sumă celor care o deţin legal. Că drepturile asupra multor lucrări nu aparţin României, iarăşi e oarecum firesc, pentru că Enescu însuşi le-a cedat celor care au meritat pentru ce i-au oferit.

 

Ce e totuşi frapant este că statul român nu s-a luptat mai mult în ultimele decenii pentru a recupera măcar puţin din aceste drepturi, având în vedere că totuşi Enescu a fost nu numai român, ci chiar un mare patriot român până la moarte. Niciodată Enescu nu a uitat de ţara lui. A tras după el o întreagă generaţie, a susţinut o întreagă generaţie de muzicieni. Pe fiecare a încercat să îl călăuzească sau să îl promoveze. În 1816 când a intrat şi în România, a avut o activitate non-stop, prin spitale şi ca infirmier. Aşa a înţeles Enescu să îşi slujească patria'', spune Cristina Andrei, directoarea Muzeului Naţional George Enescu. Şi atunci, noi de ce nu suntem în stare să în cinstim memoria şi patriotismul, aşa cum ar merita? De ce nu suntem capabili să redobândim dreptul de a cânta, fără să cerem permisiunea altora, muzica lui Enescu la el acasă. Uite aşa, pentru că nu suntem. Pur şi simplu. ''Haideţi să vedem, să ne unim, să mergem la aceşti reprezentanţi şi să vedem dacă noi putem să facem ceva împreună cu ei, dar să venim cu nişte lucruri de bun-simţ. Adică nu mă duc acolo şi dau cu pumnul în masă, Enescu este român şi vreau drepturile lui, pentru că el o să spună: O fi al tău, dar drepturile sunt ale mele. N-ai ce să faci'', spune organizatorul Festivalului ''George Enescu''.

Negocierile noastre duse cu francezii după 1989 au fost anemice, lipsite de substanţă şi în consecinţă soldate cu eşecuri. Paradoxal, cele mai agresive tentative de recuperare a unei părţi din drepturile pe muzica lui George Enescu au fost făcute exact de regimul din cauza căruia, în 1946, compozitorul plecase definitiv din ţară. ''În 1951 a fost curtat de regimul comunist să vină în timpul săptămânii muzicii româneşti şi Enescu a refuzat foarte politicos, spunând că nu poate să vină, că starea de sănătate nu îi permite să mai călătorească, deşi ar dori foarte mult. Petru Groza l-a curtat şi el. I-a scis o lungă scrisoare şi iarăşi Enescu a refuzat pe acelaşi motiv de sănătate'', a spus Cristina Andrei, directoarea Muzeului Naţional George Enescu (...)

Nici pe Brâncuşi nu îl putem promova prea intens. La Târgu Jiu, în oraşul în care sculptorul a lăsat României ansamblul Calea Eroilor, te-ai aştepta ca referinţele la Brâncuşi să fie peste tot, însă doar câteva indicatoare discrete te îndrumă către operele din parcul central, iar suvenirurile au dispărut cu totul. În oraşul lui Brâncuşi nu mai poţi cumpăra nici măcar un breloc cu Masa Tăcerii sau Coloana Infinitului''. Cum e posibil? Asta se întâmplă atunci când nu faci nimic să recuperezi puţin din memoria ta naţională, iar drepturile de autor sunt la alţii.
Neoficial, motivul ar fi numărul mare de falsuri sau obiecte kitch care au invadat piaţa românească şi care nu făceau cinste operei lui Brâncuşi (...) În timp ce noi îl îngropăm de tot pe Brâncuşi, la Paris, francezii nu mai ştiu cum să îl mai promoveze şi în mod ciudat, tot ce nu e posibil la noi, în Franţa, acolo unde sculptorul a trăit şi a lucrat până la sfârşitul vieţii, merge ca pe roate.
 
Literatura marelui scriitor Mihail Sadoveanu nu o mai puteam avea în manuale, decât în fragmente minuscule, să nu se supere pe noi moştenitorul prozatorului. Nicio editură din România nu mai publică Sadoveanu de peste şapte ani. În 2011, strănepotul scriitorului, stabilit în Olanda de trei decenii le-a inzerzis editorilor să mai iasă pe piaţă cu vreo povestire sau vreun roman.
 
E foarte trist că avem locuri, lucruri şi personaje măreţe pentru care alţii ar da orice, iar noi ne uităm la ele cu ochii goi, cum se trec, sau dispar ca să prindă rădăcini la alţii. E trist că trăim cârpind pe unde ne crapă istoria şi nu înţelegem că fără ea suntem nimeni. E trist că nu pricepem cum se mişcă lumea şi ni se tot pare că o să avem noi timp să o ajungem din urmă. Dar nu avem. Până să ne hotărăm noi să facem ceva, lumea va continua să meargă înainte şi fără noi.


credite ipotecare VreauCredit.ro

Biletul Zilei
Ponturi Pariuri
Case de Pariuri
sati