În premieră - România nu se îneacă. Povestea Ralucăi Prelipceanu, femeia care a împiedicat moartea unei bucăți de istorie românească

22 Noi 2018   •   18:53
În premieră - România nu se îneacă. Povestea Ralucăi Prelipceanu, femeia care a împiedicat moartea unei bucăți de istorie românească

Acolo unde statul își arată arogant impotența intervin români simpli, pe care nu îi lasă sufletul să vadă distrugere, suferință și indiferență.

De 40 de ani o zonă mirifică a României este inundată constant de apele toxice scurse de la o exploatare minieră iar Guvernul nu a fost în stare să salveze localitatea aflată în calea dezastrului și să împiedice tragediile umane care s-au produs. Lacul plin de metale grele s-a întins până la următorul sat înghițind în cale inclusiv o moștenire sacră a acestui popor. 

A fost nevoie de un suflet mare de român pentru ca de acolo să se mai poată salva ceva. Aceasta este povestea Ralucăi Prelipceanu, femeia care și-a abandonat cariera pentru a împiedica moartea unei bucăți de istorie românească. 

În mijlocul României se cască o gură de iad. Un iaz întins pe 130 de hectare, colorat ireal și de o frumusețe sinistră căci apa în culori de curcubeu e înconjurată de o tăcere adâncă precum moartea și copaci arși. Pe fundul acestui iaz a fost odinioară satul Geamăna, județul Alba. Din el a mai rămas doar turla Bisericii Seculare dar și ea va dispărea curând in apa toxică și plina de metale grele. Această apă se varsă continuu, de 40 de ani, de la exploatarea minieră Cupru Min și nimeni în această țară nu a fost în stare să oprească dezastrul. Așa că până azi s-au adunat un milion de tone de otravă care au distrus viața a 1.000 de oameni. Cei mai mulți au abadonat totul și au plecat unde au văzut cu ochii, alții au ales să ramană pe malul acestei ape ucigătoare, plătind spun localnicii un preț cumplit: boli și morți premature. 

Pentru noi s-a gătat viața, da-o în trăsnet! Cum să nu se gate, omule, dacă am ajuns la anii ăștia și dacă poimâine, eu noaptea nu dorm, când începe să plouă îi gata pita mea, vine halda pe mine nu se interesează nimeni, nimic, cum să nu se gate viața?” povestește Eugen Bârdea, localnic al satului. 

Într-o țară normală statul s-ar fi ocupat și de oameni și de lucrurile sacre pe care ei le-au moștenit. La noi nu s-a putut însă așa că deversările toxice au ajuns până în Vința care trăiește o soartă geamănă a satului vecin. Și de aici au fugit mulți oameni, și aici a fost inundat cimitirul, și aici apa cu steril e pe cale să pătrundă în biserica veche de 260 de ani. Și aici se vede pasivitatea toxică a autoritățiilor, doar că aici, s-a întâmplat o minune. 

Cred că într-un fel, biserica m-a ales pe mine, nu eu pe ea. Cred că fiecare suntem puși sau chemați într-un anumit loc, cu un anumit scop.Depinde însă de noi cum răspundem chemării respective.”, a declarat Raluca Prelipceanu. 

Sub hainele pătate de molozul șantierului se ascunde o femeie cu inimă mare și un CV impresionant. Raluca Prelipceanu nu ar fi trebuit să fie acum aici. Ar fi trebuit să fie în Franța la catedra prestigioasei universități Evry unde primise un post încă înainte de a își fi luat doctoratul în științe economice la Sorbona și touși ea e în creierii munțiilor Apuseni în acest sat nepopulat și trist unde spune: a chemat-o Dumnezeu. Când a decis să se întoarcă în România nu știa exact ce misiune are. A înțeles anul trecut când, pasionată de iconografie, a pornit un studiu despre picturile din vechile lăcașuri sfinte ale Transilvaniei. Așa a aflat de Biserica Seculară din Vința, spre care a plecat cu sufletul la gură. Dar în primăvara acestui an când a reuși să ajungă aici a descoperit tragedia. Lacul otrăvit își creea deja drum prin cimitir, îndreptându-se fără obstacole spre Casa Domnului. 

Mi se pare o imagine tristă și simbolică în același timp, într-un fel în fața neputinței noastre de a schimba cursul istoriei și în fața faptului că de multe ori considerente de ordin economic și politic primează asupra considerentelor de ordin cultural și religios. De multe ori trecutul acesta al nostru este aruncat pe gârlă.” este de părere Raluca. 

Fără să o roage nimeni, fără să stea pe gânduri, Raluca Prelipceanu a decis să înceapă ea, imediat, operațiunea de salvare a acestei biserici. E prea importantă pentru acest popor, spune ea. 

„Nu e vorba că pierzi o biserică din nu știu câte mii, câte sunt în România. Este vorba că pierzi o Biserică care practic are o identitate, este un simbol al unei colectivități. Atâția oameni au fost botezați aici, între zidurile acestei biserici, au fost îngropați în cimitirul bisericii, s-au căsătorit între pereții acestei biserici. Au plâns și văduve și părinți care și-au pierdut copii, în timpul Primului Război Mondial și-au trimis reprezentat acolo la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia ca să susțină unirea cu țara, cu România, deci reprezentantul lor a declarat „Vrem să ne unim pentru veșnicie cu țara”. Este un loc încărcat de istorie. Este patrimoniul celor care trăiesc pe aceste meleaguri.” a declarat Raluca.

De ce nu a salvat-o nimeni până la ea nu înțelege, sau preferă să nu înțeleagă. Biserica ar fi fost de neatins dacă ar fi fost declarată monument istoric așa cum s-a întâmplat cu altele din zonă, mult mai tinere decât aceasta și cu o istorie mai puțin impresionantă, căci lăcașul din Vința nu e unul oarecare. E însăși mărturia curajului de care au dat dovadă românii de aici în timpul apăsătoarei dominații habsburgice. Mai mult, în acele vremuri sătenii din Vința au fost printre primii care au îngroșat rândurile armatei lui Horea, Cloșca și Crișan. 

„Această Biserică a văzut și bătălia din Valea Vinții dată de Horea, Cloșca și Crișan și armata imperială. Locuitorii de aici țipau la acea răscoală direct, au înfrânt armata imperială. Din cale au mai supraviețuit doar trei ofițeri iar unul dintre ofițeri a relatat această bătălie care a avut loc în Noiembrie 1784.” povestește Raluca. 

După ce Horea și Cloșca au fost capturați, Crișan și-a găsit adăpost tot în Vința. În această Bisercă s-a rugat cu puțin timp înainte de a fi arestat. 

 „Pădurea aia, uite acolo l-au prins pe Crișan. El venea de acolo noaptea, la oameni în sat și îi dădeau de mâncare și se ducea”, povestește George, localnic Vința.

Cu atât mai greu îi este de înțeles Ralucăi Prelipceanu cum poate acest popor să renunțe așa de ușor la astfel de edificii, înălțate cu riscuri mari, acum aproape trei secole și care spun atât de multe despre noi. 

În Franța păstrarea unor astfel de monumente e politică de stat iar oamenii de rând nu ar îngădui un masacru cum se întâmplă la Vința. 
La ei mult mai repede se implică oamenii să dea o mână de ajutor, să contribuie și ei financiar. La noi există așa o delăsare și un anumit individualism de situație. Adică de ce să mă implic eu și să nu se implice altcineva? De ce să îmi asum eu responsabilitate? Nu ne gândim că suntem membrii ai unei memorii colective, ai unei societăți, ai unei istorii și că trebuie să aducem contribuția noastră cât de mică la perpetuarea acestei memorii și la transmirterea patrimoniului și moștenirii mai departe.

E cu atât mai contrariată și mai mâhnită cu cât știe bine câte memorii pe la mai marii neamului au făcut localnicii din Vința. 

Am făcut apel la președintele României. Președintele României a trimis-o la prefectură. Ăștia de la prefectură au trimis memoriul meu și ceea ce ceream eu la Primărie iar ăștia mi-au răspuns e apa undeva la 20. 30 de metri de Biserică, adică stai liniștit. Așteptau să o acopere cu apă și cumva abia dupaia să am dreptul sau vreun motiv să cer să o salveze. Dar, de ce n-ar trebui salvată? Eu poate nu am destule argumente, decât sufletești și morale față de înaintașii noștri, de munca strămoșiilor noștri care au adus de acolo de pe munte și de pe văi piatra cu boii și cu mâiniile, și cu carul. Au muncit atâta să o ridice iar noi cu tehnologia pe care o avem nu suntem în stare să o mutăm de acolo din mocirla asta. În mileniul trei nu ești în stare să muți câteva pietre?”

Se pare că nu. A trebuit să vină această femeie tocmai din Franța pentru ca această biserică să fie luată din calea iazului toxic și mutată în altă parte la adăpost. Doar că ea nu avea banii necesari așa că a început să caute o soluție pentru a face rost de ei și a găsit-o: în icoanele din lăcaș. A descoperit că acestea sunt semnate de vestitul Simion Silaghi Zugravul, supranumit pictorul româniilor din Translvania, prin urmare aveau o valoare extraordinară. Așa că le-a făcut fotografii și a plecat cu ele la București ca să le explice oameniilor cu influență că defapt în această biserică, e România toată. Se vede asta, spune ea, până și in expresiile sfințiilor pictați.

„Avem un ciclu al patimilor foarte frumos reprezentat pe toți pereții, în care Hristos are un chip senin chiar și atunci când este ridicat pe cruce. Adică cred că a străbătut veacuri în ciuda vicisitudinilor istoriei cu seninătate ca și poporul român, menținându-ne o demnitate, o credință, o comunitate. 
În final a reușit ceea ce până la ea fusese imposibil: să adune în jurul ei academicieni, arhitecți, muzeografi, oameni ai Bisericii ortodoxe române și reprezentanți Cupru Min, adică ai firmei care îneca Biserica în steril. Acești oameni s-au pus în mod miraculos de acord și au decis să o ajute în misiunea ei de mutare a bisericii. Muzeul Astra din Sibiu a acceptat să preia locașul și să îl facă exponat în aer liber iar Cupru Min să dea bani și utilaje.

Operațiunea de salvare a început în luna August a acestui an și a fost extrem de complicată pentru echipa Ralucăi. 
„Acolo apele sunt foarte toxice, sunt acizi, sunt tot felul de sulfuri și apa era la maxim un metru de ei, intrase deja în Biserica. Gandiți-vă căt aer sulfuros au trebuit să inhaleze colegii de la restaurare și colegii muzeografi.” a declarat Ciprian Ștefan, manager al Muzeului Astra, Sibiu.

În aceste condiții periculoase Biserica a fost demontată bucată cu bucată, urcată în camioane și dusă în depozitele Muzeului Astra din Sibiu unde Biserica urmează să fie reclădită ca un puzzle. În Octombrie la doar două luni și jumătate de la demararea lucrărilor în Vința nu mai rămăsese nicio urmă din stravechiul lăcaș de cult. Doar o întrebare: Ce se va întâmpla cu oamenii locului? Sunt zeci de localnici care in lipsa unor dezpăgubiri plătite de stat au rămas în casele lor de pe malul iazului toxic respirând aerul otrăvit. 

„E atacat pământul. Uite aici, e tare. Și noi într-un an, doi, toși suntem așa.  Toți suntem putrezi de bolnavi. Nu ne ia nimeni în semă. Îi bai că nu murim, să dipară satul.” spune un localnic.

Să dispară Vința așa cum dispare Geamăna în fiecare zi, câte puțin. Și să dipară și oamenii așa cum au dispărut cei din satul vecin, cum a fost Eugen Bârdea de exemplu, care s-a stins în 2014 subit și inexplicabil la câteva luni după interviul pe care ni l-a acordat. Dar poate nu o să piară chiar totul, poate că istoria și tradițiile acestei țări vor reuși până la urmă să treacă de acești ani răi pe care nu și i-ar fi închipit nimeni acum un secol. După distrugere, să înceapă reconstrucția. O singură condiție trebuie să îndeplinim: să nu lăsăm să dispară dintre noi sufletele mari, de români. 

x close