Antena 3 Actualitate Cultură "O istorie secretă. Statul polițienesc al Rusiei sovietice". O carte de neratat, exclusiv cu Jurnalul

"O istorie secretă. Statul polițienesc al Rusiei sovietice". O carte de neratat, exclusiv cu Jurnalul

de Georgiana Adam    |    27 Sep 2021   •   16:03
"O istorie secretă. Statul polițienesc al Rusiei sovietice". O carte de neratat, exclusiv cu Jurnalul

Jurnalul vă oferă vineri, 1 octombrie, cartea ”O istorie secretă. Statul polițienesc al Rusiei sovietice”, în care autorul Martyn Wittoch dezvăluie o mulțime de informații mai puțin știute despre serviciile secrete rusești începând cu CEKA, în 1917 și până la desființarea KGB-ului, în 1991.

Sintagma poliție secretă poate părea un pic ciudată, având în vedere faptul că rolul și impactul acesteia au fost „la vedere“. Agenţii CEKA, în jachetele lor de piele, săreau în ochi. Cei din NKVD, cu caschetele lor cu panglică albastră, erau şi ei cât se poate de vizibili, iar uniformele lor erau binecunoscute. Ieșeau la rampă cu ocazia paradelor de 1 mai, crispaţi în spatele mitralierelor, imitându-i pe colegii lor care apărau granițele URSS de dușmanii contrarevoluționari.

Lagărele sistemului Gulag erau numeroase, extinse și bine cunoscute. Într-adevăr, Trustul de Construcții Estic din Extremul Orient, aflat pe Valea râului Kolîma, avea o suprafață de mărimea Franței. Realizarea Canalului Marea Albă – Marea Baltică (săpat cu deţinuţi) a fost trâmbiţată în buletinele de ştiri din cinematografe și chiar a dat numele unei mărci de țigări populare și ieftine. Nu era ceva secret.

Cu toate acestea, sintagma „poliție secretă“ este folosită în această carte din trei motive principale. În primul rând, astăzi este atât de înrădăcinată în discursul academic, dar și în cel obișnuit, încât ar fi inutil să o abandonăm în favoarea sintagmei „poliție politică“. În al doilea rând, au existat multe lucruri secrete în ceea ce priveşte activitățile lor.

Oamenii erau arestați, astfel încât dispăreau pur și simplu. Națiunea era supravegheată, observată și catalogată în secret, pentru a fi depistaţi „dușmanii poporului“. Adevărul era ascuns, deformat şi negat. După cum remarca Aleskandr Soljeniţîn, sistemul Gulag (deși binecunoscut) constituia în continuare un neidentificat „stat în stat”, o „lume în interiorul lumii“.

Din acest motiv el şi-a intitulat celebra istorie referitoare la sistemul lagărelor de muncă Arhipelagul Gulag⁵. Chiar și această faimoasă carte, deși acceptată pe scară largă de mulți din Occident ca fiind o istorie fundamentală despre sistemul de lagăre sovietic, avea să fie descrisă mai târziu de soția autorului ca „poveşti de spus la gura sobei“⁶.

Era o combinație emoționantă de reflecție istorică și de comentariu literar și politic asupra traumelor trecutului sovietic⁷. Chiar dacă nu pare a fi așa. În al treilea rând, o mare parte din rolul poliției secrete, așa cum am văzut, și fapt care îi poate surprinde pe mulți, a fost realizată printr-o colaborare activă cu o parte considerabilă a populaţiei, chiar dacă nenumărate alte vieți au fost distruse. Erau împletite în activitățile sale atât secretul, cât și afișarea sfidătoare, niveluri surprinzătoare de susținere populară, dar și teroarea publică. Au existat bătăi în uşă la primele ore ale dimineţii, dar și eroicii agenţi care apăreau pe afișele oficiale. Despre această „istorie secretă“ este vorba.

Este o istorie secretă în mai multe feluri. Ea dezvăluie rolul și activitățile poliției secrete în menținerea URSS. Analizează rolul secret (precum și pe cel public) al acesteia, manifestat dincolo de discursul oficial al statului și al țării, așa cum era prezentat de propagandă. Dar studiază și realitățile complexe din spatele unui sistem represiv de lungă durată și care pot constitui o surpriză pentru mulți cititori.

O mare parte din toate astea au fost scoase la iveală din arhivele sovietice desecretizate abia la sfârșitul anilor ’80 și în anii ’90. O altă mare parte rămâne încă secretă, întrucât voința de a expune acest trecut sângeros a fost temperată din cauza dorinței actualului regim rus de a trage cortina peste dovezile referitoare la crimele din trecutul statului.

Când vorbim de „teroare“ ca instrument al guvernării, vorbim de utilizarea pe scară largă, fără discriminare, a violenței în scopul zdrobirii adversarilor și al descurajării potențialelor grupări de opoziție să ocupe un loc fruntaș. Aceasta presupune eliminarea normelor de drept şi a procedurilor juridice în favoarea torturii și a crimei nepedepsite sau fără drept de apel.

Poate părea contraintuitiv, dar guvernele puternice nu folosesc „teroarea“. Nu au nevoie. Ele pot fi autoritare și tiranice, dar sunt destul de solide – beneficiind de suficient sprijin la toate nivelurile – astfel încât să nu simtă nevoia să declare război unei părţi importante din propria populație. Fără îndoială, teroarea, ca instrument de guvernare, este folosită de regimurile instabile, nesigure, poate chiar slabe, pentru a rămâne la putere. Ele se simt asediate. În cosecință, se baricadează.

Cei din afară sunt „ceilalți“, masa în care nu se poate avea încredere și care, prin urmare, trebuie zdrobită, brutalizată și intimidată. Numai printr-o astfel de atomizare a populației, se susține, indivizii pot deveni atât de înfricoşaţi, zdrobiţi și izolaţi încât să fie incapabili să se opună regimului. Teroarea este un indiciu de slăbiciune politică, anxietate și nesiguranță. Nu este un semn de forță.

Între 1917 și 1991, regimul sovietic nu a fost de la un capăt la celălat un „regim al terorii“. Au existat perioade mari în care violența și represiunea la nivel de stat au fost mai reduse, vizând doar anumite persoane și grupuri ale căror credințe și activități păreau să amenințe regimul într-un fel sau altul.

Ne amintim faptul că a existat, la acea vreme, un sprijin masiv sau cel puțin o fermă acceptare de care regimul s-a bucurat pe parcursul unor lungi perioade. Represiunea și controlul au constituit întotdeauna un fapt de viață, dar în acele momente ele nu erau dominante. Cu siguranță, însă, au existat perioade în care a fost un „regim al terorii“. E vorba despre perioadele în care s-a dat frâu liber violenței dezlănțuite de guvern împotriva populației prin serviciile sale de securitate.

Au fost perioade în care „statul polițienesc“ a pus în umbră, într-o manieră dură, statul muncitorilor și al țăranilor, indiferent de ceea ce susţinea propaganda oficială. Vom vedea acest lucru în măcelul auto-justificat din timpul „Marii Terori“ din anii ’30; în felul în care statul a răspuns la criza din perioada Marelui Război Patriotic (1941-1945); în extinderea puterii sovietice în Europa de Est în etapele finale ale aceluiași război; în consolidarea puterii sale după război și în violența crescândă din ultimii ani ai lui Stalin.

Cu toate acestea, o putem vedea și anterior, în vara și în toamna anului 1918. Și în violența terifiantă din perioada Războiului Civil care se dezlănţuise şi care a continuat până în 1921-1922.

Nu ratați, începând de vineri, 1 octombrie, Jurnalul și cartea ”O istorie secretă. Statul polițienesc al Rusiei sovietice”, la prețul de 25,99 de lei.

Ai imagini sau informaţii care ar putea deveni o ştire? Trimite-ne un mesaj la numărul 0744.882.200 pe Whatsapp sau Signal

×
Parteneri
x close