Figură emblematică a Teatrului Național din Cluj, Anton Tauf a slujit scena clujeană peste patruzeci și cinci de ani, de când absolvea Institutul de Teatru din București, la clasa Beatei Fredanov și a lui Octavian Cotescu, în anul 1968.
A lucrat cu mari regizori ai vremii, începând cu Vlad Mugur, care l-a adus în orașul de pe Someș, imediat după absolvirea facultății, și în al cărui „Hamlet“ testamentar a făcut un formidabil Polonius. Colaborările lui continuă cu György Harag, Aureliu Manea, Mircea Marin, Alexa Visarion, Alexandru Tatos, Alexandru Dabija, Mona Chirilă, Anca Bradu, Tudor Lucanu. Dar cel mai îndelungat și plin de succes drum împreună a fost acela cu regizorul Mihai Măniuțiu sub direcția căruia au luat naștere roluri memorabile: Macbeth din „Macbeth“ de Shakespeare, Segismundo din „Viața e vis“ de Calderón de la Barca, El din „Cerul înstelat deasupra noastră“ de Ecaterina Oproiu, Chirică din „Omul cu mârțoaga“ de George Ciprian, Petruchio din „Îmblânzirea scorpiei“ de Shakespeare, Domnul Jourdain din „Burghezul gentilom“ de Molière, Profesorul din „Lecția“ de Eugène Ionesco, Popa din „Tulburarea apelor“ de Lucian Blaga, se arată într-un comunicat de presă.
Partitura din „Antoniu și Cleopatra“ de Shakespeare a fost unanim apreciată de critică, Victor Parhon scriind la acea dată: „E încă un merit al lui Mihai Măniuțiu, acela de a ni-l revela pe Anton Tauf ca pe unul dintre cei mai înzestrați și mai importanți actori ai generației sale, capabil să susțină cu strălucire și forță roluri de o mare complexitate și anvergură, precum acest Antoniu, reprezentând o culme a creațiilor sale actoricești realizate la Naționalul clujean“. Mihai Măniuțiu îl considera: „un romantic trecut prin cea mai înaltă școală shakespeariană, (...) stăpânită de pasiunea și obsesia lucidității. Tensiunea privirii lui trădează o gândire mobilă și gravă, refractară banalului. Temperament de luptător, cu candori juvenile și suflu ce reclamă întinderi vaste, accidentate, Anton Tauf iubește scena așa cum nu poate fi iubită decât primejdia și tot ceea ce, periclitându-te, te obligă să trăiești mai intens, mai amețitor: demonul lui e atât de puternic, încât are neapărat nevoie de răceala și temperanța gândului clar. Trăsăturile lui, parcă somnolente, ascunse sub fardul însingurării, dar bulversante atunci când e mistuit de rol, nu se lasă descifrate decât de cei care știu să privească cu o anumită intensitate. Chipul lui Anton Tauf e chipul însuși al Maturității“.
Compozitorul Cornel Țăranu, prieten de o viață, îl solicita să participe la spectacolele formației „Ars Nova“ spunând: „Îi datorez câteva dintre momentele semnificative ale muzicilor mele. Nu-mi pot închipui cum ar fi arătat „Cântece fără dragoste“ sau „Cântecele nomade“, acestea scrise pe versurile lui Cezar Baltag, fără sunetul inconfundabil al vocii sale. Sonete eminesciene, un poem de Matei Călinescu și texte de Camil Petrescu pentru Oratoriul
Un portret i-a făcut actorului și Justin Ceuca, mulți ani secretar literar la Naționalul clujean: „Anton Tauf era idealistul. Postura lui era aceea a nobleţii, care implica o perspectivă elevată asupra existenţei, a destinului de artist. Anton Tauf făcea o selecţie a rolurilor care i se propuneau. După câte ştiu a refuzat un rol de film. (...) Lucra cu predilecţie cu regizorii cu care îşi descoperise afinităţi. Îşi însuşise o exemplară disciplină profesională, o autoexigenţă nemiloasă, o stare de religiozitate faţă de artă. Se strecura însingurat după spectacol, mereu nemulţumit, surd la felicitări. Rar îşi sărbătorea succesele. A fost întotdeauna artistul, nu pişicherul. Nu s-a mulat niciodată după o situaţie, şi-a păstrat cu încăpăţânare punctul de vedere.“
A condus Naționalul clujean timp de un an (1992-1993) și Teatrul Municipal din Baia Mare timp de șapte ani (1995-2002). Nu s-a mulțumit doar să colaboreze cu regizori cu care și-a descoperit afinități, ci a semnat el însuși regia mai multor spectacole. Îndrăgostit de Caragiale și de Nichita Stănescu, a topit în tipare inedite lumea lor de simboluri, în „noduri și semne“ noi. De altfel, poezia lui Nichita a trezit, aducând la suprafață, un recitator împătimit, fascinant, fabulos al poeziei lui.
Actor, regizor, profesor, director de teatru – au fost tot atâtea ipostaze ale personalității complexe care a fost Anton Tauf. La Galele UNITER din 2018, Anton Tauf a primit „Premiul pentru Întreaga Activitate“. A trimis o scrisoare cu acel prilej: „Îmi displace că nu pot fi prezent la sărbătorirea anuală a teatrului românesc, dar sunt într-un program de recuperare, care presupune o terapie zilnică, constând în a merge cu tălpile goale pe linia orizontului, subțire și tăioasă. Asta fac. Merg cu tălpile goale pe tăiș. Mă folosesc însă, ca întotdeauna, de a rosti în fața voastră numele uriașilor mei profesori de arta actorului Beate Fredanov și Octavian Cotescu. Precum și al profesorului meu de estetică stelară, Nichita. Nichita Stănescu.
Nu pot să nu-mi amintesc, în fața voastră, numele a trei regine, care au avut blândețea de a transforma bastardele zile lucrătoare în duminici binecuvântate: Silvia Ghelan, Gina Patrichi și Irina Petrescu. Și pentru că vreau să fiu sincer până la capăt, vă spun că am așteptat cu înfrigurare să-mi acordați premiul pentru debut și nu pentru întreaga activitate. Sărut mâinile, bună seara, vă îmbrățișez pe toți.“
Să-i fie ţărâna uşoară şi Dumnezeu să-i primească sufletul unde cei drepţi se odihnesc, se mai arată în comunicat.
