Conflictul „îngheţat” de la începutul anilor ’90 din Georgia se înfierbântă subit la sfârşitul verii lui 2008. Ceea ce era considerată a fi o problemă domestică a Georgiei, şi anume mişcările separatiste din cele două provincii, Osetia de Sud şi Abhazia, devine o chestiune de inters mondial ce produce schimbări importante în relaţiile internaţionale şi în paradigma de analiză a acestora. Acest conflict „îngheţat” se transformă într-un adevărat război regional de facto, prin actorii implicaţi direct, dar, luând în considerare forţele care intră în coliziune în mod indirect, capătă valenţe internaţionale. Este un moment de mare intensitate care nu numai că va lăsa viitorul Georgiei în balanţă, dar va produce o criză profundă a relaţiilor dintre Rusia şi Occident, cea mai mare de la căderea Uniunii Sovietice. Războiul de cinci zile din august 2008 redeschide, aşadar, chestiunea poziţionării Rusiei pe scena internaţională, a relaţiilor dintre o Federaţie Rusă emergentă şi Vest – şi, în particular, Statele Unite.
Calmul dinaintea furtunii
Principala prioritate a Georgiei este integritatea teritorială a statului, integrarea provinciilor separatiste Osetia de Sud şi Abhazia, conform declaraţiilor Ambasadorului Georgiei la ONU, Irakli Alasania, în martie 2008. De asemenea, integrarea euro-atlantică este promovată în 2008, la începutul anului, Georgia aplicând pentru programul MAP (Membership Action Plan), alături de Ucraina.
În relaţia cu Rusia, Ambasadorul Alasania menţionează că schimbarea de la nivelul conducerii ruse prin alegerea preşedintelui Medvedev nu prefigurează nicio schimbare a traiectoriei relaţiilor ruso-georgiene. În ceea ce priveşte America, acesta subliniază că „relaţiile dintre Statele Unite şi Georgia sunt un model pentru cum o superputere şi o ţară mică pot fi aliaţi strategici”, subliind importanţa fructificării acestor relaţii şi încrederea pe care Georgia o are în această alianţă.
Cursa înarmărilor
După eşecul recuperării celor două provincii secesioniste în 2004, preşedintele Saakaşvili realizează că şansele Georgiei de a câştiga teritoriile nu pot fi sporite decât printr-o reformă radicală a forţelor armate georgiene capabile să lupte cu separatiştii. Aşadar, fondurile militare au crescut, atingând 8% din PIB în 2007-2008, s-a renunţat la serviciul militar obligatoriu în favoarea formării unei armate profesioniste şi s-a implementat un program de achiziţionare de armament. Printre achiziţii s-au numărat peste o sută de tancuri T-72, zeci de piese de artilerie grea, peste 200 de vehicule blindate uşoare şi câteva elicoptere de atac şi de transport. De asemenea, au fost procurate şi UAV-uri de provenienţă israeliană utilizate în monitorizarea aeriană a teritoriului celor două republici secesioniste.
Georgia a început antrenarea unei mari forţe de rezervişti, sporind numărul acestora cu 25.000 pe an, într-un efort de a ajunge la un număr final de 100.000. În antrenarea trupelor georgiene, un aport important l-au adus Statele Unite, care a implementat un program de antrenament de contrainsurgenţă, întrucât Georgia a fost de acord cu trimiterea de trupe în Irak. Guvernul a făcut o prioritate şi din dezvoltarea şi antrenarea unui grup operativ special în cadrul Ministerului de Interne, echipaţi cu vehicule blindate, artilerie şi drone de supraveghere, instruiţi să lupte cu separatiştii.
Planuri strategice sau visuri naive?
Deveniseevident că echilibrul de forţe dintre autorităţile georgiene şi cele separatiste înclina categoric înspre partea georgiană. Chiar şi forţa de menţinere a păcii rusească – 500 de soldaţi în Osetia de Sud şi 2.300 în Abhazia – nu mai era o putere pe măsura armatei georgiene. Dacă ar fi dorit să preia controlul asupra regiunilor separatiste utilizând forţa, Georgia ar fi putut face acest lucru, iar singura în măsură să le protejeze putea fi Armata Rusă care să intervină direct.
Aşadar, în 2008, principalul obiectiv al Georgiei era un atac împotriva Osetiei de Sud, avansând profund în teritoriul regiunii. Situaţia era favorabilă, teritoriul Osetiei de Sud fiind redus, iar autorităţile osetine nu deţineau controlul asupra tuturor zonelor regiunii. Bazându-se pe superioritatea calitativă şi cantitativă a armatei sale, Georgia spera să înfrângă forţele osetine rapid, ocupând capitala Tskhinvali şi blocând Autostrada Trans-Caucaziană ce face legătura cu Rusia. Atunci Georgia ar fi putut instaura o administraţie proprie, condusă de Dmitriy Sanakoev şi ar fi preluat controlul asupra întregii enclave separatiste.
Continuarea pe historia.ro.
