Câteva secunde cu Papa Francisc îngenunchiat la picioarele unor bărbați bine îmbrăcați au făcut înconjurul lumii. Prea puțini, cred, au fost cei care au înțeles DE CE Papa a făcut gestul acesta. Unul care i-a paralizat pe toti cei prezenți. Căci, da. Nimeni nu se aștepta la o asemenea faptă, deși capul Bisericii Catolice obișnuiește să surprindă cu lecții de modestie, doar-doar i-or urma și alții exemplul. În Sudan, de când s-a rupt țara în două, au murit în blestematul de război civil 400.000 de oameni.
Liderii au semnat un pact al păcii care stă să expire. În genunchi, Papa a strigat, de fapt: prelungiți pactul! Tineți pacea în viață! Opriți măcelul! Deci Papa a sărutat picioarele celor care și-au călcat pe orgolii și au adus pacea printre ai lor.
În România nu e război civil! Slavă Domnului! Nu mor oameni împușcați în stradă. România e, însă, ca o lumânare ce se stinge încet. Liderii noștri sunt niște capete și inimi seci de virtuți. Omoară cu rănjetele și micimea lor speranța că țara asta nu e de lăsat! Nu există părinte care să nu taie tremurînd de furie și milă rădăcinile copilului său. Acelea care îl țin aproape de casă. De ce? Ca să trăiască mai bine altundeva!
Din Catedrala Mântuirii Neamului, pentru care, clar, eu am dezvoltat o obsesie, Patriarhul aude și vede. Prea Fericitul înțelege, dincolo de vuvuzelele golanilor, cântecul de adormire în care ne legănăm deznădejdea. Și ar vrea, zic eu, să pupe picioarele vreunui aducător de speranță. Cui, mai precis? Pantofii scumpi ai ăstora put. A, dacă Patriarhul i-ar descălța o vreme... poate s-ar mai duce izul. E o idee. Dar asta înseamnă să umble o vreme desculț și Prea Fericitul, ca să-i învețe pe ai noștri să calce cu respect pămantul în care s-au îngropat cei care au murit să fie liberi.
