Adolescenți de 15-16 ani din Leeds și Northampton urcă în trenurile spre Londra. Luni, la Westminster, în fața politicienilor britanici, urmează să facă un lucru pe care nimeni nu l-a mai făcut pentru ei până acum: să vorbească. Să explice cum e să crești între două limbi, două culturi și două identități, fără ca sistemul educațional al țării în care trăiești s-o recunoască pe una dintre ele în mod oficial.
„Ei vin, copii cu vârstă de 15 ani, de 16 ani, care nu au GCSE în limba lor”, spune Tessa Dunlop, pentru Antena3.ro „Ei vin la ședința noastră în Westminster să vorbească, să explice situația în fața politicienilor. Asta e un semn că există o dorință. Există ceva acolo, în sufletul și mintea lor.”
Ideea îi aparține. Tessa Dunlop e istoricul și jurnalista britanică a cărei relație cu România a început în 1992, într-un orfelinat din Siret, și care de atunci n-a mai reușit – și nici n-a vrut – să se desprindă de această țară. Căsătorită cu un român, cu un doctorat despre relațiile româno-britanice din secolul XX și cu ani de apariții la BBC în care a vorbit despre România, Dunlop duce acum ceea ce consideră cea mai importantă bătălie de până acum: introducerea unui examen GCSE de limba română în sistemul educațional britanic.
GCSE – General Certificate of Secondary Education – este examenul standard pe care elevii din Anglia îl susțin la 16 ani, echivalentul unui punct de referință în parcursul lor școlar. Limba română nu figurează printre opțiunile disponibile. Elevii din Marea Britanie pot da examen în 20 de limbi, printre care poloneză, portugheză, urdu, bengali, ebraică biblică, persană, gujarati. Nu și în română, deși aceasta este a doua cea mai vorbită limbă străină din Regatul Unit și a doua limbă a Londrei, după engleză, cu 159.000 de vorbitori doar în capitală.
Dunlop vorbește într-un amestec de română cu accent moldovenesc și engleză care, departe de a fi un tic lingvistic, dezvăluie tocmai tensiunea pe care o descrie: existența la granița dintre două lumi.
„Știu că sar de la o limbă la alta, dar așa îmi vin ideile mai repede”, recunoaște ea, râzând, în timpul conversației noastre. Este exact situația în care se află și copiii pentru care militează – tineri crescuți în Marea Britanie, care gândesc în engleză dar simt în română, și cărora nimeni nu le oferă un cadru în care să-și valideze această identitate dublă.
O comunitate invizibilă
Peste un milion de români trăiesc în Regatul Unit. Spre deosebire de comunitatea poloneză, cu magazinele ei vizibile pe fiecare stradă mare și cu o prezență instituțională consolidată de decenii, românii din UK s-au obișnuit să fie invizibili. Au venit masiv din 2014, când restricțiile tranzitorii au fost ridicate, au fost prinși în focul încrucișat al Brexitului, au fost etichetați în tabloide drept „europeni de mâna a doua” și au învățat, prin forța împrejurărilor, să se ascundă la vedere. Să fie invizibili. Să își vadă de treaba și munca lor. Să nu ceară. Să nu supere. Să nu deranjeze. Că și așa se spun destule lucruri rele despre România.
Dunlop vrea să schimbe asta. Și crede că totul pornește de la școală.
„De multe ori, românii sunt priviți doar ca o forță de muncă ieftină”, spune ea. „Trebuie să schimbăm acest narativ. Să arătăm că avem antreprenori, că avem oameni care investesc în viitorul comunității.”
Campania ei a primit sprijinul parlamentarului laburist Gareth Thomas, deputat de Harrow West și președinte al Grupului Parlamentar pentru România. Thomas a cerut oficial Departamentului pentru Educație să deschidă discuții cu comisiile de examinare pentru introducerea unui GCSE în limba română.
Răspunsul, venit în februarie 2026 de la ministrul Georgia Gould, a fost tehnic și prudent: decizia aparține celor patru organisme independente de examinare – AQA, OCR, Pearson Edexcel și WJEC –, nu guvernului central. Acestea „au libertatea” de a crea un examen de limba română, dar decizia va fi influențată de „nivelul cererii din partea școlilor și de proporția populației vorbitoare a limbii respective.”
Cu alte cuvinte: demonstrați că există cerere. Exact asta încearcă Dunlop să facă. La doar două săptămâni de la lansarea campaniei pe rețelele sociale, sondajul ei arăta deja interesul a mii de copii și a 50 de profesori voluntari de limba română. Da, a fost un semnal puternic. Însă e insuficient pentru a mișca mașinăria birocratică britanică.
„Nu e vorba despre mine. E despre generația care crește aici fără o ancoră”
„Totul ține de consistență”, spune Dunlop. „Nu putem să facem un eveniment acum și apoi să dispărem șase luni. Avem nevoie de un cadru de lucru. Oamenii aceștia au nevoie să știe că există o continuitate.”
Iar continuitatea, recunoaște ea, depinde și de statul român.
„Ambasada ne sprijină, dar e nevoie de mai mult decât prezență la evenimente. E nevoie de resurse. Am vorbit cu mulți părinți din comunitate și ei spun același lucru: «Vrem ca ai noștri copii să nu uite limba, să înțeleagă de unde vin». Dar fără finanțare, este doar un vis frumos, dacă nu avem baza materială.”
Mai mult, Tessa Dunlop insistă că miza nu e personală.
„Nu este despre mine. Este despre generația care crește aici fără o ancoră clară. Dacă nu le oferim noi această ancoră, o vor căuta în altă parte. Suntem la o răscruce de drumuri. Și e foarte important pentru un tânăr să aibă identitatea lui, să știe unde îi sunt rădăcinile. Și că nu are de ce să îi fie rușine cu ele. Să cunoști două limbi este o superputere”, adaugă jurnalista.
Cum se vede Westminster prin ochii unui adolescent
Imaginea pe care Dunlop o construiește în timp ce vorbim este cea a unui adolescent de 15 ani, venit cu autobuzul din Northampton, intrând în Westminster. Un copil care nu are un GCSE în limba lui. Un copil care, pentru prima dată, vorbește în fața unor oameni cu putere de decizie.
„Ei sunt viitorul”, spune ea simplu. „Când un politician britanic vede un adolescent care muncește, învață și vrea să contribuie, perspectiva se schimbă. Nu mai e vorba doar de statistici, ci de fețe umane, de povești reale.”
Mulți dintre acești tineri, povestește Dunlop, sunt timizi la început.
„Simt că nu-și au locul într-un spațiu atât de impozant precum Westminster. Dar după ce încep să vorbească, realizează că vocea lor contează. E vorba de putere interioară. Vor să vadă că identitatea lor dublă, româno-britanică, este un avantaj, nu un stigmat. Că îi ajută în viață să se tragă dintr-o familie de români”, explică ea.
Aici, însă, intervine statul român.
„Dacă noi îi aducem la masa negocierilor pe politicienii britanici, statul trebuie să vină cu soluții pentru recunoașterea diplomelor, pentru cursuri de limba română subvenționate. Altfel, îi pierdem definitiv pe acești tineri. Tare mult aș vrea să mă întâlnesc cu președintele Nicușor Dan. Să vorbim despre acest proiect. Să îi spunem că întreaga comunitate românească are nevoie de ajutorul statului român. Că sunt mulți. Iar copiii de azi ar putea să își piardă limba. Și identitatea”, explică Tessa Dunlop.
Nu cu mâinile goale
Tessa Dunlop nu merge la Westminster doar cu discursuri. Are un document, o structură pe care o numește foaie de parcurs. Centre comunitare, parteneriate între comunitatea românească și autoritățile locale britanice. „Nu mergem acolo doar să ne plângem”, spune ea. „Mergem cu soluții. Este realizabil, dar necesită voință politică.”
Și totuși, recunoaște deschis că întregul proiect o depășește. Aici, tonul i se schimbă.
„Problema mea e timpul. Asta nu e jobul meu. Sunt copleșită, nu pot face totul singură. Eu fac toate astea voluntar. Suntem o echipă foarte, foarte mică”, spune ea. Apoi râde: „Nici nu mă întrebați!” Dar adaugă imediat, ca și cum și-ar reaminti de ce continuă: „Uneori simt că nu mai am aer, dar când văd entuziasmul oamenilor, asta îmi dă energie. Există o dorință imensă. Dacă am putea găsi o structură, eu sunt fericită să ajut cât pot. Dar trebuie o infrastructură și trebuie să fie implicat și statul român”
Potențial sau pierdere
Spre final, discuția ajunge la un cuvânt pe care Dunlop îl repetă ca pe un laitmotiv: potențial.
„Potențialul este imens – avem resurse, avem minți strălucite, avem succes financiar în diaspora. Pierderea apare dacă nu conectăm aceste puncte. Dacă statul român continuă să ne ignore și dacă noi nu ne organizăm, tot acest succes rămâne individual.” Face o pauză, apoi continuă: „Succesul individual e bun, dar cel al comunității e cel care schimbă legi.”
Tessa Dunlop nu e româncă. E o britanică din Scoția care a cunoscut România la 18 ani, când a ajuns într-un orfelinat din Siret. Și iată, trei decenii mai târziu, poartă o bătălie pe care instituțiile românești ar fi trebuit să o poarte de mult. Când o întrebi de ce, răspunsul ei e simplu și, poate tocmai de aceea, dezarmant: pentru că cineva trebuie s-o facă.
„E important să se vadă că românii de aici se ajută între ei. Eu nu sunt româncă, da. Dar uite, eu insist să vorbesc în limba română cu tine, chiar dacă o vorbesc stâlcit. Românii sunt mândri când cineva le vorbește limba, nu? Ei bine, avem nevoie de români acum”, spune ea, înainte să închidă. „Working together for 1 million Romanians the sky is the limit. Să fim uniți. Asta contează!”
Iar visul, deocamdată, poartă chipurile unor adolescenți de 15 ani care urcă în trenuri spre Londra, cu speranța că cineva îi va asculta. Și îi va ajuta să-și salveze limba.
Ştiri video recomandate
