Poftiți, vă rog, pe ușa deschisă, spre viața unui om cât istoria României. O viață, ca și a României din ultimul secol, împletită din chin și bucurie, din sărăcie și reușite spectaculoase, din trădări și dezamăgiri dureroase.
Doamna doctor Sylvia Hoisie își poartă cei 93 de ani cu demnitatea unei cariere strălucite care, e drept, în alte țări cu scara corectă a valorilor ar fi ridicat-o pe soclul meritat de simbol național.
Da, aceasta este cartea de vizită a doamnei doctor. Leacul românesc 100% care a injectat sănătate câtorva zeci de milioane de copii și adulți.
Așa începea în anii 50-60 tras de cal dar împins de entuziasmul unei echipe de medici biologi și chimiști foarte tineri, drumul spre celebritate al unuia din cele mai cunoscute produse medicale de la noi.
Sylvia Hoisie, mezina echipei care a pornit cercetarea în filiala de la Iași a Institutului Cantacuzino a devenit curând șefa de producție a Polidinului, imuno-stimulatorul ce a ajuns să fie livrat chiar și în cantități de 15.000.000 de doze pe an.
Iar munca de cercetare a continuat descoperindu-se chiar și utilizări spectaculoase până și în tratarea cancerului, iar pasul următor a fost unul revoluționar: OROSTIM-UL adica un derivat al Polidinului cu administrare pe cale orală, fără durerea înțepăturii de seringă la fel de celebră ca și leacul în sine.
Acum doamna doctor se bucură, ca după ani de uitare cineva tocmai a anunțat ca OROSTIM va fi reintrodus în fabricație, de data aceasta la Institutul din București. Ba, chiar a fost taiata, oficial si electoral, panglica inaugurală cu o zi înainte de sărbătoarea națională și în săptămana dinaintea alegerilor.
Desigur, fără vreun ,,mulțumesc”, aruncat fie și peste umar celor ce ți-au topit viețile în retortele și eprubetele din laboratoare.
Din apartamentul fără pretenții dar cu biblioteca generoasă și amintiri asemeni adunate în albume cu poze alb-negru, Sylvia Hoisie iese să-și facă plimbarea ori de cate ori vremea de afara o lasă. A scos însă complet de pe harta ieșirilor citadine un traseu pe care l-a parcurs zilnic aproape 50 de ani: cel spre poarta Institutului. Polidinul si institutul, au murit prin 2012. O mână, neidentificată încă l-a șters din prezent sperand să le arunce în uitarea trecutului. Cu tot cu oameni, cu tot cu beneficii, cu tot cu mândria națională.
Venise Europa și, odata cu ea, noi norme dar și ingrediente și proceduri obligatorii, toate din Germania. Încet încet produsul 100% românesc a devenit imposibil de fabricat în România.
Iar timpul nu a mai avut răbdare nicio secundă. Totul s-a risipit cu atâta viteza, odată cu visurile și entuziasmul unor generații lăsând înțepenit pe umeraș în dreptul geamului de la parter chiar și halatul alb, pe care un cercetător grăbit să afle de unde va ridica somajul nu a mai avut vreme să-l împăturească.
Și apoi, gata! Liniștea nepăsării atotstăpânitoare peste România. În spatele chicotelii sugubete se ghicește amărăciunea pe care doamna doctor încearcă sa o disimuleze.
De la înălțimea demnității sale neștirbite nici în anii deportărilor naziste, nici de lipsurile din comunism și nici de răutatea prăduitorilor vremurilor noi, doamna Hoisie privește cu urmă de speranță spre viitor.
E oare cineva acolo, în viitor, să o audă?
