Acum 2,8 milioane de ani, vulturi uriași stăpâneau cerul și răpeau copiii strămoșilor noștri. Cum ar fi putut modela evoluția umană

După ce asteroidul care a ucis dinozaurii a lovit planeta, păsările gigantice au devenit prădătorii supremi timp de zeci de milioane de ani, iar oamenii s-au numărat printre prada lor. Un copil al strămoșilor noștri, în vârstă de doar trei ani, se plimba prin iarba savanei sud-africane acum 2,8 milioane de ani. El nu era conștient că era urmărit din cer. Fără avertisment, o pasăre enormă a intrat în picaj, l-a apucat și l-a mâncat, scrie BBC News. Atenție, urmează informații care vă pot afecta emoțional

Nu se știe cu siguranță ce fel de pasăre a mâncat bebelușul uman timpuriu, care a devenit cunoscut sub numele de „copilul Taung”. Însă urmele de înțepături de sub orbitele sale sunt compatibile cu cele ale ghearelor vulturului care își vânează prada în acest fel, adesea depozitând o parte din pradă într-un copac și ducând restul înapoi la cuib.

Epoca de piatră a fost o perioadă periculoasă pentru a trăi. Megafauna a ajuns să conducă lumea, iar primii oameni au trăit alături de mamuți, mastodoni, leneși uriași, pisici cu dinți de sabie și păsări uriașe.

Timp de zeci de milioane de ani, între căderea dinozaurilor non-aviari și Marea Eră Glaciară, cerurile au fost conduse de acești giganți. Domnia lor ar fi putut modela cursul evoluției umane în moduri profunde și trecute cu vederea. Se crede că unii și-au lăsat amprenta în legendele despre păsările care răpesc copii și care au supraviețuit în culturile din întreaga lume, mult timp după ce păsările în sine au dispărut.

Păsările monstruoase

Când dinozaurii non-aviari au dispărut, cerul a fost acoperit de praf și majoritatea plantelor au dispărut. Pentru animale, nu existau prea multă hrană în afară de semințe, dar acest lucru le convenea perfect păsărilor.

În absența prădătorilor, unele păsări mici, cu cioc, care trăiesc pe sol și au supraviețuit, au putut evolua în giganți. Unele erau erbivore, cum ar fi Dromornithidae din Australia, cunoscute sub numele de „rațele demonice ale dezastrului”: semănau cu rațele moderne, dar de 100 de ori mai mari și mai grele decât vacile.

Unele s-au înălțat pentru a deveni prădători oceanici uriași, cum ar fi cea mai mare pasăre zburătoare cunoscută care a trăit vreodată, Pelagornis sandersi din Carolina de Sud, cu anvergura sa masivă de 7 metri.

Altele, însă, au preluat rolurile lăsate vacante de dispariția unor prădători tereștri de top, precum tiranozaurii. Acolo unde există pradă mare disponibilă, evoluează prădători și mai mari.

Acestea erau păsările monstruoase cu care trebuiau să se confrunte strămoșii noștri.

Indicii moderne și antice

„De când există primatele, au existat și păsări răpitoare. Și păsările răpitoare s-au hrănit întotdeauna cu primate, inclusiv cu rudele noastre”, spune Scott McGraw, primatolog la Universitatea de Stat din Ohio, SUA. 

Ecourile conflictului antic dintre strămoșii noștri și păsările gigantice pot fi văzute și astăzi în sălbăticie. Când McGraw a examinat rămășițele a peste 600 de primate moderne ucise de păsări, inclusiv acvile încoronate africane, în pădurea Taï din Coasta de Fildeș, a descoperit o asemănare remarcabilă cu urmele de gheare lăsate pe rămășițele „copilului Taung”.

„Într-o serie de cranii, maimuțele prezentau leziuni la nivelul podelei orbitale, o suprafață osoasă din interiorul orbitei, unde vulturul fie le scosese ochii cu ciocul, fie îi smulsese cu o gheară”, spune McGraw.

„Unul dintre recenzorii noștri a coborât la seiful cu fosile, l-a scos pe copilul Taung și a constatat că daunele erau identice”, a subliniat el.

McGraw consideră că păsările ar fi mâncat în mod obișnuit strămoșii noștri umani și că vânarea ar fi putut fi una dintre cele mai importante forțe selective din evoluția primatelor, specia din care fac parte oamenii.

„Dacă ne întoarcem acum și examinăm mai atent ansamblurile fosile umane care au fost colectate de-a lungul anilor, există șanse mari, acum că știm ce căutăm, să găsim daune suplimentare provocate de păsările răpitoare. Dacă ceea ce vedem în Taï este un indiciu, atunci acest lucru este normal”, a adăugat el.

Cum ne-au modelat păsările prădătoare evoluția 

„Nu există nicio îndoială în arhiva paleoantropologică că primii oameni erau pradă. În special hominizii timpurii, precum puiul de Australopithecus africanus care a fost mâncat de un vultur”, spune James Cole, arheolog și decan al catedrei de științe aplicate de la Universitatea Brighton din Marea Britanie.

Cole spune că strămoșii noștri timpurii au fost hrana multor specii prădătoare.

„Cu siguranță am fost prădați”, spune el.

Nevoia de a scăpa de prădători, de la păsări la leoparzi , hiene și crocodili uriași, ar fi reprezentat o presiune evolutivă importantă asupra strămoșilor noștri. Se crede că a fi cina păsărilor uriașe ne-a modelat atât corpul, cât și mintea.

„Capacitatea noastră de a sta pe două picioare, de exemplu, ne-ar fi ușurat identificarea prădătorilor. Cooperarea și altruismul, interdependența și protecția reciprocă ne-ar fi putut ajuta, de asemenea. Mărimea grupului a devenit foarte importantă. Siguranța stă în numere”, adaugă Cole.

„Când vine vorba de evitarea păsărilor de pradă, cu cât grupul social este mai mare, cu atât mai bine”, spune și McGraw.

Spre deosebire de prădătorii care urmăresc prada, cum ar fi leii sau lupii, care își urmăresc activ prada, păsările răpitoare sunt adesea prădători care atacă în ambuscadă. Acvilele încoronate, spre exeplu, se ascund în copaci până la momentul potrivit.

Acest lucru indică faptul că tendința umană spre socializare ar fi putut fi determinată de nevoia de a evita în special păsările prădătoare, astfel încât mai multe persoane să poată supraveghea un atac surpriză, cunoscut sub numele de „efectul multor ochi”.

Cole spune că dimensiunile mai mari ale grupurilor ar fi putut contribui, de asemenea, la apariția limbajului.

„Într-un grup mare, începi să specializezi rolurile. Când unii oameni fac o anumită treabă, în timp ce alții fac altceva, acest lucru necesită coordonare. Și odată ce un grup începe să se fragmenteze astfel, coordonarea nu se poate baza doar pe linia vizuală.

Pentru ca o comunicare simplă, precum gesturile cu mâna, să funcționeze, oamenii trebuie să se poată vedea reciproc, dar atunci când trebuie să te coordonezi dincolo de linia vizuală, de exemplu pentru a avertiza asupra apropierii unui prădător, acolo începe cu adevărat limbajul să joace un rol”, explică el.

Presiunea de a evita moartea de sus ar fi putut chiar să declanșeze evoluția limbajului, sugerează McGraw. Dovezile arată că majoritatea primatelor folosesc alarme generalizate pentru diverse tipuri de prădători, același strigăt pentru un leu sau un leopard, de exemplu. Însă, în cazul păsărilor, primatele răspund cu strigăte specifice. Un astfel de comportament de semnalizare, sugerează McGraw, ar putea fi interpretat ca un precursor al limbajului uman.