„Am ajuns până la New York”. Povestea emoționantă a unei cărți poștale care s-a întors la expeditor după 72 de ani

O carte poștală expediată de la sediul Națiunilor Unite din New York a ajuns la oficiul poștal din Ottawa, Illinois, în luna august. Ar fi fost ceva banal, dacă nu ar fi avut ștampila poștei datată 17 iunie 1953, ora 20:00.

Funcționarii poștali au crezut că scrisoarea, adresată familiei reverendului F.E. Ball, fusese pierdută în clădirea ONU timp de 72 de ani și abia recent redescoperită și trimisă mai departe, scrie The Times Ottawa, citat de CNN.

La momentul la care a apărut însă, familia Ball nu mai locuia la acea adresă. Totuși, poștașul-șef din Ottawa, Mark Thompson, nu s-a putut îndura să o arunce: cartea poștală trebuia să își găsească destinatarul, sau măcar un descendent al acestuia.

Hotărât să rezolve enigma, Thompson a început să întrebe prin comunitate. Vestea s-a răspândit, iar jurnaliștii locali au preluat povestea, intrigați de misteriosul expeditor care semnase simplu: „Alan.”

Pentru Terry Carbone, genealogia devenise o pasiune după pensionare și un mod de a ajuta oamenii. Când a citit despre cartea poștală în ziarul local, a simțit că este chemarea lui. A contactat reporterul și i-a spus că „ar putea să ajute.”

La rândul lor, voluntarii de la LaSalle County Genealogy Guild s-au implicat în investigație. Au răscolit ziare vechi și arhive, căutând mențiuni despre „Rev. F.E. Ball” și „Alan” din acea perioadă. La Biblioteca Publică Reddick au găsit detalii esențiale care conturau misterul din jurul lui Alan Ball.

Pista a condus spre vestul Statelor Unite. Totul indica faptul că „Alan” era de fapt Dr. Alan Ball, astăzi în vârstă de 88 de ani, retras la peste 2.700 de kilometri distanță, în Sandpoint, Idaho.

O oprire rapidă la ONU în New York

Totul a început în 1953, când Alan Ball a luat trenul din Ottawa până la New York. De acolo urma să ia avionul spre Puerto Rico, unde plănuia să petreacă vara cu mătușa lui, Mary.

Familia lui nu avea mulți bani, așa că strânsese economiile muncind doi ani: tunsese peluze și curățase zăpada din cartier.

Ball era încântat să descopere „o limbă diferită” și obiceiuri noi. Avea sentimentul că intră în lumea adulților. Era și puțin emoționat: era prima dată când urca într-un avion.

Cum mai avea timp până la plecarea zborului, a făcut o vizită la noua clădire a Secretariatului ONU. Acolo a lipit un timbru de doi cenți pe o carte poștală cu imaginea clădirii și a scris părinților: „Am ajuns până la New York.”

Șapte decenii mai târziu, Ball și-a amintit cu drag de vara din Puerto Rico. A povestit despre „jungla din munți”, pe plantația de cafea a mătușii, și despre cum călătoria i-a schimbat viața. Nu știa, însă, că scrisoarea lui nu ajunsese niciodată acasă.

„Îmi pare rău că a întârziat atât”

Săptămâna trecută, Alan Ball a primit un apel de la Tom Collins, jurnalist la The Times, care i-a spus că o carte poștală expediată în 1953 fusese recuperată.

„Când am auzit, am început să râd,” a povestit Ball. „A fost atât de bizar și neașteptat.”

Când, în cele din urmă, plicul a ajuns în mâinile lui, un angajat al poștei din Sandpoint i l-a înmânat zâmbind și i-a spus: „Îmi pare rău că a întârziat atât.”

Ball a izbucnit în râs, încă uimit că o carte poștală scrisă pe când era adolescent reapăruse după atâta vreme.