Australia a avut la început 13 iepuri. După decenii, erau câteva sute de milioane și au provocat cel mai mare dezastru din istoria țări

Când iepurii europeni au fost aduși în Australia în secolul al XIX-lea, nimeni nu și-ar fi imaginat că vor deveni una dintre cele mai mari amenințări la adresa mediului din această țară. Introduși inițial ca animale pentru vânat, ei s-au înmulțit într-un ritm spectaculos și au ajuns să transforme radical ecosistemele australiene.

Fără prădători naturali și beneficiind de condiții ideale de trai, iepurii s-au răspândit rapid din zonele agricole către păduri, pajiști și regiunile aride din interiorul continentului. Invazia lor a dus la distrugerea vegetației, accelerarea eroziunii solului și la o competiție acerbă cu speciile native pentru hrană, potrivit Times of India.

În prezent, controlul populației de iepuri rămâne una dintre principalele provocări ale Australiei în domeniul conservării biodiversității și al protejării agriculturii.

Cum a început totul

Povestea începe în anul 1859, când Thomas Austin, un bogat proprietar de terenuri din statul Victoria, a importat iepuri sălbatici europeni pentru a-i folosi la partidele de vânătoare organizate pe domeniul său.

Austin a eliberat doar 13 iepuri, convins fiind că aceștia vor asigura divertisment pentru el și invitații săi. Decizia avea însă să aibă consecințe pe care nimeni nu le putea anticipa.

În doar câteva decenii, populația de iepuri a explodat. Clima favorabilă, întinderile vaste de teren și lipsa prădătorilor naturali au creat condițiile perfecte pentru înmulțirea lor. În aproximativ 50 de ani, iepurii ocupaseră deja o mare parte din continent.

La începutul secolului XX, colonii uriașe de iepuri erau întâlnite în numeroase regiuni. Vizuinile lor se întindeau pe terenurile agricole, iar pășunatul continuu reducea drastic vegetația disponibilă atât pentru animalele sălbatice, cât și pentru cele domestice.

De ce s-au înmulțit atât de repede

Succesul iepurilor europeni în Australia se explică prin capacitatea lor extraordinară de adaptare. Ei pot supraviețui într-o gamă variată de habitate, de la pajiști fertile până la zone semiaride, atât timp cât găsesc hrană și un sol potrivit pentru construirea vizuinilor.

La fel de importantă este și rata lor impresionantă de reproducere. Femelele pot da naștere mai multor serii de pui în fiecare an, iar fiecare fătare produce mai mulți iepurași. Astfel, populațiile se refac foarte rapid chiar și după campanii ample de eliminare.

În perioada de maximă expansiune, se estimează că Australia găzduia sute de milioane de iepuri sălbatici.

Un dezastru pentru ecosisteme și agricultură

Invazia iepurilor a schimbat profund peisajul natural al Australiei. Consumul masiv de iarbă, puieți și plante native a împiedicat regenerarea vegetației și a redus hrana disponibilă pentru numeroase specii autohtone.

În același timp, fermierii au înregistrat pierderi importante. Pășunatul excesiv a lăsat solul neprotejat în fața eroziunii provocate de vânt și ploi, iar în multe regiuni iepurii au distrus plantațiile tinere și au împiedicat refacerea vegetației naturale.

Impactul lor nu s-a limitat doar la plante. Reducerea resurselor de hrană a afectat întregul lanț trofic, motiv pentru care iepurii sunt considerați și astăzi unul dintre cei mai importanți dăunători de mediu din Australia.

Primele măsuri de combatere

Autoritățile australiene au încercat, de-a lungul timpului, numeroase metode pentru a limita răspândirea iepurilor.

Printre primele soluții s-au numărat gardurile de protecție construite pentru a împiedica pătrunderea animalelor pe terenurile agricole. Cel mai ambițios proiect a fost uriașul gard-barieră din Australia de Vest, întins pe sute de kilometri.

Deși impresionant ca amploare, proiectul nu a reușit să oprească invazia, întrucât iepurii se răspândiseră deja în cea mai mare parte a continentului.

O altă metodă utilizată a fost distrugerea vizuinilor, rețele complexe de tuneluri subterane unde iepurii se adăpostesc și se reproduc. Chiar și astăzi, această tehnică rămâne eficientă în zonele unde coloniile pot fi localizate și tratate.

Virusurile care au schimbat lupta împotriva iepurilor

În anii 1950, cercetătorii australieni au apelat la controlul biologic și au introdus virusul mixomatozei, care afectează exclusiv iepurii.

Rezultatele inițiale au fost spectaculoase: populația de iepuri s-a redus dramatic. Totuși, în timp, animalele supraviețuitoare au dezvoltat rezistență, iar eficiența virusului a scăzut.

În anii 1990, Australia a introdus o nouă armă biologică: virusul bolii hemoragice a iepurelui (RHDV). Acesta provoacă o boală letală pentru iepurii europeni și a redus semnificativ efectivele, mai ales în regiunile aride.

Nici această soluție nu s-a dovedit însă definitivă. Unele populații au devenit treptat mai rezistente, iar eficiența virusului diferă în funcție de condițiile climatice. În regiunile mai reci și mai umede, unde insectele care transmit boala sunt mai puțin active, impactul a fost considerabil mai redus.

Lupta continuă

Pe lângă metodele biologice, Australia utilizează și momeli otrăvite cu fluoroacetat de sodiu, precum și fumigarea vizuinilor cu gaze toxice. Aceste metode sunt aplicate în special la nivel local, acolo unde coloniile pot fi controlate eficient.

Cu toate acestea, nicio soluție nu a reușit să elimine complet problema. Ritmul rapid de reproducere și capacitatea extraordinară de adaptare fac ca iepurii să rămână unul dintre cei mai dificil de controlat dăunători invazivi din lume.

La mai bine de 160 de ani după eliberarea celor 13 iepuri pe proprietatea lui Thomas Austin, Australia continuă să investească resurse importante pentru limitarea efectelor uneia dintre cele mai spectaculoase invazii biologice din istoria modernă.