Ceasul care pornește în clipa în care cineva moare. Cum funcționează descoperirea care a revoluționat lumea

Când o ființă moare, în corpul ei rămâne o urmă radioactivă care începe să se stingă încet, ca un ceas natural. Descoperirea acestui fenomen a schimbat modul în care înțelegem istoria, știința și chiar crimele.

Cum a început totul

Potrivit BBC, la mijlocul anilor 1940, chimistul american Willard Libby încerca să găsească în natură o formă radioactivă a carbonului, carbon-14. El intuise că acest izotop s-ar depune în plante și animale în timpul vieții lor, dar, după moarte, ar începe să dispară treptat. Astfel, măsurând cât carbon-14 mai rămâne într-un obiect, s-ar putea afla vârsta lui.

Până atunci, carbon-14 fusese creat doar în laborator. Libby era convins însă că trebuie să existe și în natură - iar pentru a-l găsi, s-a uitat în cel mai neașteptat loc: canalizarea din Baltimore. Și a avut dreptate.

Nu știa atunci că descoperirea lui va revoluționa știința. Din anii 1950, metoda de datare cu radiocarbon a fost folosită pentru a confirma vechimea manuscriselor de la Marea Moartă, pentru a dezlega cazuri de persoane dispărute sau pentru a pune traficanți de fildeș în închisoare. A devenit o cheie universală pentru a înțelege trecutul.

De unde vine carbon-14

Libby a explicat că izotopul ia naștere atunci când razele cosmice lovesc atomii de azot din atmosferă, transformându-i în carbon-14. Acesta se combină imediat cu oxigenul și formează dioxid de carbon radioactiv, pe care plantele îl absorb. Animalele și oamenii îl iau la rândul lor din hrană. Atâta timp cât trăiesc, rezervele lor de carbon-14 se reîmprospătează. Dar, odată cu moartea, procesul se oprește, iar izotopul începe să se dezintegreze într-un ritm bine cunoscut. Practic, un ceas invizibil pornește exact în momentul morții.

După succesul din canalizare, Libby a testat metoda pe tot felul de obiecte: de la învelitoarea manuscriselor de la Marea Moartă până la resturi de corăbii din Egiptul antic. Rezultatele l-au uimit. În 1960, a primit Premiul Nobel pentru Chimie pentru această descoperire.

Metoda poate data materiale organice vechi de până la 50.000 de ani. Dincolo de acest prag, carbon-14 rămas este prea puțin pentru a putea fi măsurat. Totuși, în acest interval, a devenit un instrument esențial pentru arheologie, istorie și științele naturii.

Ce pot data cercetătorii astăzi

În prezent, laboratoare de prestigiu precum cel de la Oxford folosesc spectrometre de masă extrem de performante, care pot analiza chiar și o fracțiune de miligram de os, lemn, semințe, păr, pergament sau ceramică. Rachel Wood, specialistă la Oxford, povestește că au ajuns să dateze inclusiv „urina fosilizată de liliac”.

Procesul de curățare a probelor poate dura săptămâni, dar odată pregătite, aparatul dă vârsta aproape instantaneu.

Tehnologia a rezolvat mistere vechi de secole. De exemplu, un schelet descoperit în 1823 în Țara Galilor a fost considerat mult timp vechi de doar 2.000 de ani. Radiocarbonul a arătat că are, de fapt, între 33.000 și 34.000 de ani - fiind cele mai vechi rămășițe umane îngropate din Marea Britanie.

Datarea cu carbon-14 nu e folosită doar în arheologie. În 1975, o adolescentă dispărută din New York a fost identificată abia după două decenii, când rămășițele găsite într-un râu din California au fost datate prin această metodă și încadrate exact în perioada dispariției ei.

În multe cazuri, cercetătorii folosesc așa-numitul „bomb pulse” - un efect al testelor nucleare din anii 1950-1960, care au crescut brusc nivelurile de carbon-14 din atmosferă. Acestea au început apoi să scadă constant, iar compararea probelor cu acea „curbă” permite datarea extrem de precisă, uneori chiar la nivel de an.

Aceeași tehnică i-a ajutat pe investigatori să dovedească fapte de braconaj și trafic de fildeș. Într-un caz celebru, Edouodji Emile N’Bouke a fost condamnat în Togo în 2014 după ce radiocarbonul a arătat că elefanții pe care îi trafica fuseseră uciși mult după interdicția internațională din 1989.

Impact asupra științei și climei

Radiocarbonul nu doar că rezolvă crime și confirmă vechimea artefactelor, dar este esențial și pentru studiul climei. Prin datarea ghețarilor sau a ecosistemelor vechi, cercetătorii pot compara schimbările climatice din trecut cu modelele computerizate de azi, pentru a testa cât de corecte sunt predicțiile despre viitor.

Însă există și un risc: arderea masivă de combustibili fosili, care nu conțin carbon-14, diluează nivelul acestuia în atmosferă. În scenariile cele mai sumbre, obiecte recente ar putea părea la fel de „vechi” ca unele de mii de ani, ceea ce ar compromite precizia metodei.

Deocamdată, specialiștii spun că suntem încă departe de un asemenea moment. Dar ceasul invizibil descoperit de Libby, care începe să bată în clipa în care viața se oprește, rămâne unul dintre cele mai ingenioase instrumente prin care omul a reușit să citească istoria lumii.