Iranul se confruntă cu o secetă atât de severă încât se pune în discuție viitorul locuirii umane în această țară. Zeci de baraje sunt aproape goale, iar rezervorul care furnizează o parte din apa potabilă a Teheranului a înregistrat un declin catastrofal. Cel mai sumbru scenariu luat în calcul este evacuarea în masă a celor peste 9 milioane de locuitori ai capitalei.
Criza actuală din Iran, desprinsă parcă dintr-un scenariu post-apocaliptic, a apărut după ce lipsa extremă de precipitații aproape că a golit 32 dintre principalele baraje care au ajuns la o capacitate de sub 5%.
Însă discuțiile despre secetă și schimbările climatice sunt doar o parte a cauzelor care au dus la criza actuală din Iran. Ele au accentuat problemele sistemice care își au rădăcini în deciziile politice ale regimului, așa cum au explicat mai mulți experți iranieni pentru Antena3.ro.
"Ziua Zero poate veni rapid"
Kaveh Madani, directorul Institutului Universitar al Națiunilor Unite pentru Apă, Mediu și Sănătate (UNU-INWEH), a explicat că seceta actuală generează o situație de urgență în mari orașe precum Teheran. Însă problema “falimentului din domeniul apei” a ieșit în evidență încă din anii trecuți:
“A stabili procente despre impactul crizei nu este ușor și ar putea fi o practică științifică proastă. În schimb, putem argumenta că problema falimentului apei a fost cauzată de decenii de guvernare proastă, lipsă de previziune și dependență excesivă de soluțiile tehnologice, fără a considera apa ca o limită a creșterii. Așadar, traiectoria negativă a fost prezentă, intensificată de schimbările climatice și de secetă. Gestionarea defectuoasă a apei este cauza, iar seceta este un catalizator serios”.
Madani a mai precizat că dacă nu va fi suficientă zăpadă și ploaie iarna și primăvara, lucrurile se pot înrăutăți anul viitor, în Teheran. Susținerea vieții în capitala cu peste 9 milioane de locuitori ar putea deveni imposibilă:
“Criza este deja prezentă și a dus la întreruperi ale serviciilor și raționalizare. Dacă seceta continuă, Ziua Zero poate veni rapid. Dar, pe măsură ce ne apropiem de sezonul de vârf al precipitațiilor din Teheran, mă aștept la o ușurare temporară cât timp vor fi ploi și zăpadă”.
Gestionarea politică a apei
După instalarea regimului Ayatollahilor, construcții mamut și instalații pentru irigații intensive au fost planificate cu scopul de a transforma Iranul într-o țară complet independentă alimentar. Guvernul iranian a garantat achiziționarea anumitor culturi, inclusiv a celor care necesită multă apă, cum ar fi orezul și merele. Îngrășămintele au fost subvenționate și au fost oferite împrumuturi ieftine fermierilor.
În paralel, guvernul a permis forarea de puțuri care au absorbit apele subterane din ce în ce mai epuizate pentru fermele din zonele aride și semiaride ale țării. Costul acestor decizii politice iese acum la suprafață: irosirea tuturor rezervelor prețioase de apă ale țării, așa cum a explicat pentru Antena3.ro expertul iranian Hossein Tabari, profesor la Facultatea de Inginerie Aplicată a Universității din Antwerp, Belgia:
“Deficitul cronic de apă în Iran este determinat în primul rând de politici și management, în timp ce schimbările climatice declanșează din ce în ce mai mult șocuri acute care expun aceste vulnerabilități. Studiile documentează epuizarea masivă a apelor subterane indusă de om în întreaga țară (aproximativ 74 km³ pierduți între 2002 și 2015) și tasarea pe scară largă a terenurilor cauzată de pomparea excesivă, rezultate legate de extinderea irigațiilor, apa ieftină și o guvernare slabă, mai degrabă decât doar de climă. Agricultura reprezintă aproximativ 90% din extragerile naționale de apă, o mare parte din acestea fiind realizate în urma unor practici de irigații ineficiente”.
Criza climatică a amplificat efectele politicilor dezastruase
În același timp, presiunile climatice se intensifică. Teheranul tocmai a cunoscut unul dintre cele mai secetoase începuturi de an hidric. Precipitațiile din octombrie și noiembrie au scăzut cu aproximativ 81 până la 96% față de media pe termen lung, combinate cu temperaturi mai ridicate care cresc evapotranspirația și solicită în continuare rezervoarele deja suprasolicitate.
“Deoarece rezervele de apă subterană au fost, de asemenea, puternic epuizate în ultimele decenii, Teheranul nu are capacitatea de rezervă care odinioară ajuta la amortizarea anilor secetoși. În aceste condiții, dacă nu apar precipitații semnificative sau nu se implementează reduceri substanțiale ale cererii, tranziția de la reduceri intermitente la o criză la scară largă poate avea loc în câteva săptămâni, ceea ce face ca perspectiva actuală să fie extrem de fragilă”, a precizat Hossein Tabari.
În mai multe bazine majore, cum ar fi Platoul Central, Kerman, Razavi Khorasan și Fars, nivelul apei subterane a scăzut cu zeci de metri, iar tasarea terenului a ajuns la 20 până la 30 de centimetri pe an, indicând pierderea permanentă a capacității de stocare. Zone mari care au susținut în mod tradițional agricultura nu mai pot satisface nevoile de bază de irigații fără puțuri adânci, multe ilegale.
Regimul de la Teheran, supus presiunilor sociale
Protestele pentru apă izbucnite încă din 2021 au fost reluate în mai multe regiuni, după ce în luna august demonstranții din provincia Fars, din sud-vestul Iranului, au viralizat sloganul: “Apa, electricitatea, viața este dreptul nostru inerent”. El face trimitere la o veche scandare propagată de regimul teocratic legată de programul nuclear al țării: “Energia nucleară este dreptul nostru inerent”.
Despre această temă, Hossein Tabari susține că există un risc considerabil de escaladare a tensiunilor sociale, pentru că în Iran, protestele locale legate de apă rareori rămân izolate.
“Ceea ce face ca momentul actual să fie deosebit de sensibil este faptul că seceta la nivel național, raționalizarea și epuizarea vizibilă a rezervoarelor se intersectează acum cu frustrări mai ample legate de inflație, penuria de energie electrică și declinul serviciilor. Traiectoria pe termen scurt va depinde de doi factori: dacă precipitațiile se îmbunătățesc în următoarele una sau două luni și dacă autoritățile iau măsuri vizibile pentru a gestiona mai eficient cererea agricolă și urbană”.
Un „cutremur silențios”
La rândul său, Nikahang Kowsar, un activist de mediu din Iran, care trăiește în prezent în Canada, a indicat politicile guvernelor de la Teheran drept cauze ale crizei apei. Acestea au urmărit o creștere rapidă a agriculturii, o infrastructură extinsă peste limite și, mai târziu, au pus presiune ideologică pentru autosuficiența alimentară, fără a respecta limitele ecologice.
“Incapacitatea de a înțelege că, într-o climă în schimbare, trebuie să ne adaptăm, să construim reziliență și să atenuăm riscurile este ceea ce transformă o problemă cronică într-un dezastru în toată regula - unul care ar putea însemna sfârșitul vieții în multe părți ale ceea ce numim civilizație persană antică”, a spus pentru Antena 3 CNN
Nikahang Kowsar a atras atenția asupra apariției unei “mafii a apei” în Iran, o rețea strânsă de funcționari ministeriali, firme de consultanță și contractori legați de Gardienii Revoluției. Această mafie a transformat barajele, tunelurile și transferurile de apă într-un model de afaceri profitabil, a acaparat procesul decizional și a blocat reforme semnificative.
De asemenea, activistul iranian atrage atenția, că pierderea apei poate influența efectele altor catastrofe, precum cutremurele, din cauza tasării excesive într-o țară seismică.
“Apa subterană este contul de economii de apă al Teheranului. Odată ce aceasta este depășită de uz, fiecare locuitor al orașului va trebui în cele din urmă să plece. Nu există o soluție tehnică rapidă pentru un acvifer prăbușit.
În plus, epuizarea apelor subterane provoacă tasarea terenului. Părți din Teheran se scufundă. Acesta este un „cutremur silențios” care își va dezvălui impactul complet atunci când va avea loc un eveniment tectonic major. Combinația dintre un teren slăbit și tasat și un cutremur puternic ar putea fi devastatoare pentru un oraș de această dimensiune”.
Milioane de fermieri și locuitori din mediul rural au fost deja forțați să migreze în mahalale, colibe și așezări informale, deoarece fântânile lor au secat, iar apele subterane au fost epuizate. S-au mutat în căutarea unor locuri de muncă alternative și a unei noi vieți. Mulți și-au pierdut deja casele, fermele și bunurile.
Nikahang Kowsar explică faptul că, dacă locuitorii își pierd accesul la apă, nemulțumirea lor nu va mai putea fi controlată de autorități:
“Locuitorii din mediul urban simt acum consecințele politicilor deplorabile care au împins întreaga țară în pragul existenței. Dacă ambele grupuri sunt afectate simultan de penuria de apă și nemulțumirile lor se aliniază, protestele locale pentru apă ar putea, în mod foarte realist, să se transforme în revolte mult mai ample”, a explicat Nikahang Kowsar.