În urmă cu puțin peste un deceniu, când studiile de ADN antic au început să capete tot mai multă atenție, geneticienii au ajuns la concluzia că multe dintre ideile acceptate despre modul în care Europa a fost populată de oamenii moderni erau greșite, scrie The Conversation.
La început, explicația părea surprinzător de simplă: Europa ar fi fost populată în trei mari valuri de migrație venite din est.
Primii au fost vânătorii-culegători, care au ajuns pe continent în urmă cu mai bine de 40.000 de ani. Mult mai târziu, după aproximativ 9.000 de ani în urmă, a avut loc expansiunea agricultorilor din Anatolia, în timpul perioadei neolitice.
Ultimul mare val de migrație s-a produs acum aproximativ 5.000 de ani, când populațiile cunoscute sub numele de Corded Ware s-au extins din stepele Rusiei, marcând începutul epocii bronzului în Europa. Aceste comunități și-au primit numele de la modelele asemănătoare cu urmele de sfoară imprimate pe ceramică și aveau o semnătură genetică distinctă, absentă anterior în mare parte din Europa.
Astăzi, majoritatea europenilor au în ADN elemente provenite din toate aceste trei populații.
Totuși, cercetările recente arată că realitatea a fost mult mai complexă.
Interacțiuni mai complicate decât se credea
Un nou studiu realizat de cercetători din Statele Unite și mai multe țări europene aduce o imagine mai detaliată asupra modului în care populațiile preistorice au interacționat în nord-vestul Europei.
Analiza ADN-ului antic a permis reconstituirea originii comunităților care trăiau în urmă cu mii de ani pe teritoriul actual al Belgiei și Țărilor de Jos. De asemenea, cercetătorii au identificat populația care ar fi stat la baza unei migrații spre Marea Britanie în perioada neoliticului târziu, un eveniment care pare să fi dus la înlocuirea a aproximativ 90% dintre agricultorii neolitici britanici.
Primele studii de ADN sugerau deja că lucrurile nu au fost atât de simple. De exemplu, când agricultorii neolitici au ajuns pentru prima dată în Europa, ei au avut inițial foarte puține contacte cu populațiile locale de vânători-culegători.
Din acest motiv, chiar și după ce se stabiliseră la mare distanță de locul lor de origine, genomul lor semăna încă foarte mult cu cel al strămoșilor din Anatolia.
În următoarele milenii însă, situația s-a schimbat. În unele regiuni, contribuția genetică a vânătorilor-culegători a crescut de la aproximativ 10% la 30–40%, semn că aceste comunități nu dispăruseră, ci continuaseră să trăiască și să interacționeze cu noii veniți.
Comunitățile din zonele umede ale nordului
Cercetarea actuală duce povestea și mai departe.
În urmă cu aproape zece ani, un grup de cercetători de la Universitatea din Huddersfield, în colaborare cu specialiști de la Universitatea Bournemouth și Universitatea din Liège, a analizat ADN-ul unor rămășițe umane din perioada neolitică descoperite de-a lungul râului Meuse, în Belgia. Acestea aveau aproximativ 5.000 de ani.
Ulterior, analiza a fost extinsă într-un proiect mai amplu coordonat de cercetători de la Universitatea Harvard, care a inclus situri arheologice din întreaga regiune a Rinului inferior și a Meusei.
Rezultatele au fost surprinzătoare. În timp ce zonele fertile din sudul regiunii atrăseseră agricultori încă din jurul anului 5500 î.Hr., zonele umede din nord ofereau resurse mai potrivite pentru stilul de viață al vânătorilor-culegători.
Chiar și așa, ADN-ul populațiilor din neoliticul târziu din Belgia arăta că cel puțin jumătate din moștenirea lor genetică provenea de la vânători-culegători locali, alături de cea a agricultorilor din Anatolia.
Rolul femeilor în răspândirea agriculturii
Cercetătorii au analizat separat ADN-ul transmis pe linie masculină și feminină.
Rezultatul a fost revelator: cromozomii Y — moșteniți pe linie paternă — erau specifici vânătorilor-culegători. În schimb, aproximativ 75% dintre liniile de ADN mitocondrial, moștenite de la mamă, proveneau de la agricultori neolitici din sud.
Interpretarea este clară: cunoștințele despre agricultură ar fi fost aduse în comunitățile de vânători-culegători prin femei.
Acest lucru susține un model propus încă din anii 1980 de arheologi, potrivit căruia răspândirea agriculturii nu a fost rezultatul unei cuceriri rapide, ci al unui proces treptat de contact între comunități.
La început au existat schimburi comerciale și alianțe matrimoniale între agricultori și vânători-culegători. În timp, agricultura a început să fie practicată alături de activitățile tradiționale de vânătoare și cules, iar în final a devenit dominantă.
Rezultatele sugerează că această frontieră culturală era mult mai permeabilă pentru femei decât pentru bărbați, iar căsătoriile dintre femei agricultoare și comunitățile de vânători-culegători ar fi contribuit la adoptarea definitivă a agriculturii.
Migrația care a schimbat Europa și Marea Britanie
În urmă cu aproximativ 4.600 de ani, un nou val de migrații a început să transforme din nou Europa.
Populații de păstori-agricultori provenite din stepele rusești au ajuns în zona Rinului, asociate culturii Corded Ware. În timp, aceste comunități s-au transformat în ceea ce arheologii numesc astăzi cultura Bell Beaker.
În doar câteva secole, structura genetică a populațiilor din regiunea Rin–Meuse s-a schimbat radical. Analizele arată că, acum aproximativ 4.400 de ani, mai puțin de 20% din moștenirea genetică provenea de la agricultorii și vânătorii-culegători anteriori, în timp ce peste 80% avea origine în stepele eurasiatice.
Populațiile Bell Beaker s-au răspândit rapid în Europa centrală și apoi au traversat Canalul Mânecii, ajungând în Marea Britanie și chiar până în Insulele Orkney.
Se pare că agricultorii britanici care construiseră Stonehenge în secolele precedente aproape au dispărut în urma acestei migrații, deși motivele exacte nu sunt încă pe deplin înțelese.
Totuși, cercetătorii spun că imaginea ar putea deveni mai nuanțată pe măsură ce noi descoperiri arheologice și analize genetice vor oferi mai multe detalii despre acest moment crucial din preistoria Europei.