Antena 3 CNN › Actualitate › Cultură › Damian Anfile, 18 ani printre mormintele de la Bellu: „Judecata de apoi ar putea însemna să vezi filmul integral al propriei existențe”

Damian Anfile, 18 ani printre mormintele de la Bellu: „Judecata de apoi ar putea însemna să vezi filmul integral al propriei existențe”

Florentina Muşat
12 minute de citit Publicat la 08:00 22 Noi 2026 Modificat la 08:00 22 Noi 2026
sursa foto: Damian Anfile

Există oameni care cunosc istoria din cărți și oameni care, atunci când povestesc, te fac să crezi că au fost acolo, martori la întâmplări petrecute cu sute de ani în urmă. Damian Anfile are acest dar rar. A petrecut 18 ani în Cimitirul Bellu, cunoaște poveștile celor care odihnesc acolo și vorbește despre trecut cu o familiaritate cuceritoare. A studiat teologia, dar nu pretinde că deține răspunsurile la marile întrebări ale existenței. Dimpotrivă, atunci când vine vorba despre viața de după moarte, mărturisește cu o sinceritate dezarmantă: „Mi-ar plăcea să cred”. Nu a alergat după celebritate, deși a devenit una dintre vocile îndrăgite ale istoriei povestite. Are o bibliotecă din care cărțile par să se reverse, un umor discret și o relație cu trecutul lipsită de nostalgii inutile. În acest interviu, Damian Anfile vorbește despre viață și moarte, despre oamenii care au construit Bucureștiul și despre ceea ce rămâne din noi atunci când devenim, la rândul nostru, istorie.

„Nu insist asupra diferențelor dintre oameni, asupra criticilor sau a aspectelor negative”

Reporter: Domnule Damian Anfile, ați reușit ceva destul de rar: să transformați istoria într-un subiect care captivează mii de oameni. Vă urmăresc, vă ascultă și vor să descopere Bucureștiul prin poveștile dumneavoastră. Cine este, de fapt, omul din spatele acestor povești și cum a început totul?

Damian Anfile: Cred că totul a pornit de la YouTube și abia apoi a continuat pe rețelele sociale. Cât despre cine este Damian Anfile, aici ar trebui probabil să încep cu prezentarea de CV, deși nu cred că aceasta spune neapărat cele mai interesante lucruri despre un om… Am studiat teologia, dar istoria a fost întotdeauna una dintre marile mele pasiuni.

În mediul online, cum vă spuneam, sunt prezent de peste patru ani, la început mai ales ca invitat pe canalele altora, pe You Tube. Am preferat multă vreme această formulă, pentru că nici nu îmi imaginam că preocupările mele ar putea interesa un public atât de larg. Abia de puțin peste un an am propriul canal de YouTube, iar între timp am devenit și ghid autorizat, organizând excursii în țară și în străinătate.

În ceea ce privește succesul, încă nu am reușit să mi-l explic pe deplin. Cred că unul dintre motive este felul în care aleg să prezint lucrurile. Nu insist asupra diferențelor dintre oameni, asupra criticilor sau a aspectelor negative. Încerc să transmit cunoașterea într-o formă plăcută și, mai ales, să creez conexiuni, nu motive de separare.

„Nu alerg după succes”

Reporter: Și totuși, succesul este incontestabil. Dumneavoastră cum îl priviți? Vă bucurați de el sau vă surprinde?

Damian Anfile: Nu cred că este căderea mea să spun dacă am sau nu succes. Există solicitări, există interes pentru ceea ce fac, iar acestea pot fi considerate un indicator practic. Dar, așa cum spunea și domnul Andrei Pleșu, nu alerg după succes. Niciodată nu acesta a fost obiectivul meu. Ani de zile am preferat să fiu invitat pe canalele altora, tocmai pentru că nu mi se părea că preocupările mele ar putea interesa un public atât de larg.

„Nu mi-am construit o imagine romantică sau epopeică a Bucureștiului”

Reporter: Ați descoperit atâtea destine și întâmplări din istoria Bucureștiului. A existat o poveste care v-a tulburat atât de profund, încât v-a schimbat felul de a privi orașul?

Damian Anfile: Vă dezamăgesc, nu pot spune că a existat o asemenea poveste. Pentru mine, întâmplările istorice nu sunt neapărat experiențe care te tulbură, ci mai degrabă puncte de plecare care îți trezesc interesul și dorința de a cunoaște mai mult. Am început prin a studia Bucureștiul din perspectivă istorică, încercând să înțeleg etapele dezvoltării sale, structura și straturile succesive ale orașului. Abia după ce am înțeles această structură am început să adaug poveștile. Ele sunt, dacă vreți, asemenea ornamentelor dintr-un pom de Crăciun.

Nu mi-am construit o imagine romantică sau epopeică a Bucureștiului. Am pornit de la informația istorică, uneori destul de seacă, și am căutat să o îmbogățesc cu întâmplări care să facă lectura și prezentarea mai interesante. Mă impresionează mai degrabă anumite caractere umane. Există personalități istorice ale căror valori și modele de comportament mi se par foarte necesare și astăzi.

„Dacă m-ați lega la ochi și mi-ați cere să ajung la mormântul lui Eminescu, al lui Sadoveanu sau al lui Panait Istrati, m-aș descurca excelent”

Reporter: Ați petrecut mulți ani în Cimitirul Bellu, un loc în care fiecare alee păstrează uneori, câteva secole de istorie. Cum v-a schimbat această experiență?

Damian Anfile: Am început să lucrez acolo la 18 ani. Am fost mai întâi dascăl, apoi ghid. De fapt, activitatea mea de ghid a pornit de la Bellu. Aproape 20 de ani petrecuți într-un asemenea loc te fac, într-o anumită măsură, mai puțin impresionabil. Nu am fost niciodată un om foarte înclinat spre experiențe mistice, iar această perioadă mi-a consolidat perspectiva. Cunosc foarte bine mormintele multor personalități. Cred că, dacă m-ați lega la ochi și mi-ați cere să ajung la mormântul lui Eminescu, al lui Sadoveanu sau al lui Panait Istrati, m-aș descurca excelent. Cunosc aleile și îmi pot reconstitui mental traseele.

 Nababul

Reporter: Dacă timpul ar putea fi întors pentru o singură conversație, cu cine v-ar plăcea să stați la aceeași masă? Nu neapărat pentru a afla un secret istoric, ci pentru a înțelege omul din spatele numelui.

Damian Anfile: L-aș alege, în primul rând, pe Gheorghe Grigore Cantacuzino, cunoscut drept Nababul. Nu pentru averea sa, ci pentru că văd în el un om care a înțeles foarte bine misiunea boierimii române. Îl consider unul dintre marii filantropi ai istoriei noastre.

Apoi, mi-ar plăcea să discut cu Cincinat Sfințescu, inginerul urbanist care a gândit prima viziune unitară asupra Bucureștiului. Este o personalitate aproape necunoscută astăzi, deși contribuția sa a fost remarcabilă. Al treilea ar fi Ionescu-Gion, unul dintre pionierii cercetării istoriei Bucureștiului. A depus o muncă extraordinară de documentare pentru a recupera informațiile fundamentale despre trecutul orașului.

„Memoria vie se întinde, în general, pe trei sau cel mult patru generații”

Reporter: Odată cu dispariția generațiilor vârstnice, pierdem și povești care nu au fost niciodată scrise. Cât de fragilă este, de fapt, memoria unui oraș?

Damian Anfile: Este un fenomen care s-a repetat de-a lungul întregii istorii. Memoria vie se întinde, în general, pe trei sau cel mult patru generații. Dacă ai norocul să provii dintr-o familie longevivă, poți asculta poveștile străbunicilor despre lumea în care au trăit. La rândul tău, le poți transmite mai departe, dar relatarea nu mai are aceeași forță ca mărturia directă.

Generațiile care vin pierd, așadar, ceea ce au pierdut și generațiile dinaintea lor: contactul nemijlocit cu memoria unei epoci.

Reporter: Și cine mai are astăzi răbdare să asculte aceste povești? Trăim într-o lume în care un videoclip de câteva secunde pare să aibă mai mult succes decât o lecție de istorie.

Damian Anfile: Nu cred că tinerii de astăzi sunt fundamental mai puțin interesați de trecut. Cred că avem de-a face cu o schimbare a limbajului, nu a interesului. În esență, oamenii sunt animați de aceleași întrebări, aspirații și preocupări, indiferent de epoca în care trăiesc.

Catharsis

Reporter: Există povești din istoria Bucureștiului pe care preferați să nu le spuneți? Întâmplări prea dureroase, prea crude sau prea incomode pentru public?

Damian Anfile: Nu. Le spun pe toate, pentru că urmăresc ceea ce în teatru se numește catharsis. Îmi doresc ca oamenii să treacă prin stări diferite: să se întristeze, să se bucure, să râdă, să devină melancolici sau să rămână pe gânduri.

Nu îmi place discursul exclusiv negativist, ideea că nimic nu mai este bun și că nu ne vom mai face bine niciodată. Dar nu agreez nici nostalgia exagerată, exprimată prin afirmații de tipul „nu se mai fac oameni ca altădată”. La fel, nu îmi place nici bășcălia dusă la extrem. Umorul își are locul lui, dar totul trebuie făcut cu măsură. Cred că o poveste bună trebuie să ofere o experiență umană completă, nu să provoace o singură reacție.

„Credința și instituția religioasă nu sunt inseparabile”

Reporter: Ați studiat teologia și cunoașteți istoria Bisericii, inclusiv paginile ei mai puțin luminoase. Cum reușiți să separați credința, care ține de sufletul omului, de greșelile instituțiilor care o reprezintă?

Damian Anfile: Credința și instituția religioasă nu sunt inseparabile. Instituția administrează, într-o anumită măsură, un fond de credință care aparține umanității. Oamenii au crezut în ceva cu mult înainte de apariția creștinismului și, probabil, vor continua să creadă indiferent de transformările istorice ale religiilor. Mi se pare greșit să atribuim învățăturii religioase toate faptele instituției care o reprezintă. Dacă privim creștinismul din perspectiva principiilor sale morale, descoperim învățături care ar putea contribui la o lume mai bună, indiferent dacă cel care le analizează este credincios sau ateu.

Instituția Bisericii rămâne însă o instituție umană, cu toate limitele pe care le presupune acest lucru. Este firesc să avem așteptări morale mai ridicate de la ea, dar trebuie să înțelegem că administrarea unei instituții și sfințenia sunt lucruri diferite.

„Nu privesc judecata de apoi ca pe un mister menit să provoace teamă”

Reporter: De secole, oamenii au fost învățați să se teamă de judecata de apoi. Dumneavoastră o priviți ca pe o pedeapsă, ca pe o întâlnire cu Dumnezeu, de fapt… ce e dincolo, domnule Anfile?

Damian Anfile: Eu nu privesc judecata de apoi ca pe un mister menit să provoace teamă. În anii de seminar am încercat mereu să înțeleg de ce lucrurile sunt prezentate într-un anumit fel. Mi-am construit astfel o perspectivă asupra învățăturii creștine despre viața de după moarte. Există o interpretare teologică potrivit căreia, în acel moment, memoria omului ar deveni completă. Am putea vedea întreaga noastră viață, cu toate faptele, alegerile și consecințele lor. Într-un asemenea scenariu, fiecare ar deveni, într-un fel, propriul judecător. Desigur, vorbim despre o perspectivă teologică, nu despre ceva ce poate fi demonstrat științific.

„Nu sunt un om înclinat spre experiențe spirituale profunde”

Reporter: Este o imagine tulburătoare: să ajungi la capătul existenței și să nu mai poți ascunde nimic, nici măcar de tine însuți. Dar dumneavoastră, omul care a petrecut atâția ani în apropierea morții, credeți în viața de după moarte?

Damian Anfile: Mi-ar plăcea să cred. Nu sunt însă un om înclinat spre experiențe spirituale profunde. Sunt mai degrabă scolastic, preocupat de rațiune, de explicații și de înțelegerea lucrurilor. Mi-am asumat această perspectivă asupra lumii și sunt mulțumit de ea. Prefer să o aprofundez decât să o schimb radical.

Reporter: Și totuși, dacă există o lume dincolo de aceasta, cum v-o imaginați?

Damian Anfile: Cred că este imposibil de descris în termeni concreți. Realitatea pe care o cunoaștem este construită prin cele cinci simțuri, care țin de existența noastră corporală. Dacă admitem existența unei vieți de după moarte, trebuie să acceptăm și posibilitatea ca aceasta să fie organizată după principii complet diferite. Nu cred că avem instrumentele necesare pentru a o descrie. De aceea, prefer să mă concentrez asupra a ceea ce pot face acum. Nu atât asupra felului în care ar putea arăta lumea de dincolo, cât asupra modului în care îmi trăiesc viața și mă pregătesc pentru ceea ce va urma, indiferent ce va fi.

„Atunci când un obicei are și o explicație, este tradiție”

Reporter: Românii au păstrat o mulțime de ritualuri, descântece și superstiții. Unele sunt fermecătoare, altele de-a dreptul stranii. De ce continuăm să credem în ele, chiar și într-o lume în care avem explicații științifice pentru atâtea lucruri?

Damian Anfile: Cred că multe dintre aceste practici sunt reinterpretate în lumea modernă și, de cele mai multe ori, desprinse de sensurile lor inițiale. Pentru mine, diferența dintre tradiție și superstiție este destul de clară. Atunci când un obicei are și o explicație, este tradiție. Când gestul devine un simplu reflex și își pierde sensul, se transformă în superstiție. Nu cred că aceste practici au apărut întâmplător. Fiecare a avut, la un moment dat, un rol.

Unele contribuiau la păstrarea memoriei colective, altele la consolidarea identității comunității. Existau și ritualuri menite să alunge frici pe care oamenii nu le puteau explica altfel. Problema apare atunci când păstrăm mecanismul, dar uităm de ce a fost creat.

Cred că temerile și aspirațiile noastre nu sunt foarte diferite de cele ale strămoșilor de acum câteva mii de ani. Poate că astăzi avem mai puțin răgaz să reflectăm asupra lor și, tocmai de aceea, suntem tentați să căutăm soluții facile.

Reporter: Se apropie sărbătorile și, odată cu ele, toate obiceiurile pe care le-am moștenit fără să ne întrebăm prea des de unde vin. Care este o tradiție românească ale cărei origini i-ar surprinde pe mulți?

Damian Anfile: Tăierea porcului este un exemplu interesant. În Vechiul Testament, porcul apare ca animal interzis pentru consum în tradiția alimentară iudaică. În spațiul nostru, însă, creșterea porcului s-a adaptat foarte bine condițiilor geografice și nevoilor gospodăriei.

Sacrificarea animalului într-o anumită zi a păstrat, în interpretarea mea, elemente ale unor practici rituale mai vechi, precreștine. Creștinismul a integrat acest obicei, îndepărtându-i semnificația religioasă inițială și adaptându-l la calendarul sărbătorilor.

Dar există chiar și regiuni în care porcul era sacrificat după Crăciun, tocmai pentru a respecta până la capăt postul. Este un exemplu despre felul în care tradițiile se transformă, păstrând uneori gesturile, dar schimbându-le sensul.

„Inteligența artificială poate imagina foarte multe lucruri, dar nu este arheolog”

Reporter: Dacă ați putea dezlega un singur mister al Bucureștiului, care ar fi acela? Ce întrebare vă urmărește încă, în ciuda tuturor cărților citite și a anilor de cercetare?

Damian Anfile: Vlad Țepeș și, mai ales, felul în care arăta curtea sa de la București. Primul document păstrat până astăzi în care apare numele Bucureștiului a fost emis de Vlad Țepeș în 1459. Știm unde se afla curtea domnească, în zona Curții Vechi, dar nu știm cu exactitate cum arăta în acea perioadă. Nu avem imagini, iar cercetările arheologice nu au oferit suficiente informații pentru a reconstitui convingător aspectul inițial.

De-a lungul secolelor, peste construcțiile din vremea lui Vlad Țepeș s-au suprapus numeroase alte straturi. Din această cauză, este posibil ca o reconstituire completă să nu mai poată fi realizată niciodată.

Reporter: Dar trăim în epoca inteligenței artificiale. Nu am putea să-i cerem să ne arate cum arăta Bucureștiul lui Vlad Țepeș? Măcar să aruncăm o privire în trecut, chiar dacă printr-un ecran.

Damian Anfile: Inteligența artificială poate imagina foarte multe lucruri, dar nu este arheolog. Dacă nu îi oferim informații istorice și arheologice suficiente, poate genera o reprezentare inspirată de fortificațiile medievale ale secolelor XIV–XV, însă nu avem nicio garanție că aceasta ar corespunde realității. O imagine spectaculoasă nu este neapărat și o imagine adevărată. În istorie, imaginația poate fi utilă, dar nu poate înlocui dovezile.

Reporter: Și pentru că toate poveștile dumneavoastră pornesc, într-un fel sau altul, de la cărți, nu pot încheia fără o întrebare clasică: ce carte se află acum pe noptiera lui Damian Anfile?

Damian Anfile: Nu am noptieră! Am însă o bibliotecă atât de plină, încât rafturile au devenit neîncăpătoare, iar cărțile au început să se adune în stive în fața lor. Pentru mine, lectura este în prezent o activitate profesională. Trebuie să parcurg foarte multe pagini într-un timp relativ scurt, în funcție de subiectele pe care le pregătesc.

Reporter: Așadar, nu mai încape o carte pe “noptieră” pentru că, de fapt, nu mai încape în bibliotecă. Ce citiți în această perioadă?

Damian Anfile: Citesc Povești din cartierul Primăverii, de Lavinia Betea, pentru că pregătesc un tur filmat în această zonă a Bucureștiului. Recitesc și lucrări importante despre istoria orașului: Podul Mogoșoaiei, de Gheorghe Crutzescu, Dâmboviță, apă dulce, de Alexandru Predescu, volumele lui Emanoil Bădescu și George Potra despre Bucureștiul de altădată.

Mă întorc și la cărțile despre cafenelele literare ale Bucureștiului, inclusiv la lucrările Mariei Magdalena Ioniță și ale lui Florin Ionescu. Pregătesc mai multe tururi, inclusiv pe Calea Victoriei, iar documentarea presupune să revin permanent la aceste surse.

Reporter: Vă mulțumesc pentru această călătorie printre oameni, povești și epoci. Și pentru că ne-ați amintit că istoria nu este doar despre ceea ce a fost, ci și despre ceea ce alegem să păstrăm.

Citește mai multe din Cultură
» Citește mai multe din Cultură
TOP articole