În inima unuia dintre cele mai exclusiviste cartiere ale capitalei britanice, la câțiva pași de Hyde Park, se află o proprietate care simbolizează contradicțiile tot mai evidente ale societății contemporane. Este vorba despre imobilul de la 2–8A Rutland Gate, un palat urban cu 45 de camere, evaluat la aproximativ 200 de milioane de lire sterline (232 milioane de euro) și considerat, la momentul vânzării sale din 2020, cea mai scumpă casă din Marea Britanie. Însă de ani întregi clădirea este goală.
Singurul „locatar” este Anders Fernstedt, un bărbat fără adăpost de origine suedeză, care trăiește pe veranda impunătoare al proprietății, potrivit The Guardian.
› Vezi galeria foto ‹
O reședință construită pentru miliardari
Situată în Knightsbridge, una dintre cele mai scumpe zone rezidențiale din lume, proprietatea depășește cu mult ceea ce înseamnă casă. Are 45 de camere, 24 de băi din marmură, patru lifturi, piscină interioară și 116 ferestre, dintre care 68 oferă vedere spre Hyde Park.
În perioada de glorie, băile erau decorate cu pietre semiprețioase și până și coșurile de gunoi erau acoperite cu foiță de aur de 24 de carate.
Istoria proprietății reflectă transformarea Londrei într-un centru global al averilor extreme. În anii 1980, magnatul libanez Rafik Hariri, viitor prim-ministru al Libanului, a cumpărat mai multe case înșiruite și le-a unit într-un singur palat urban. Hariri, care își construise averea realizând proiecte pentru familia regală saudită, a locuit aici până la asasinarea sa într-un atentat la Beirut, în 2005.
După moartea lui, proprietatea a ajuns în posesia prințului moștenitor al Arabiei Saudite, Sultan bin Abdul Aziz. După decesul acestuia, în 2015, conținutul extravagant al casei a fost scos la licitație: candelabre din sticlă Murano, sticle de parfum din cristal Lalique, băi ornamentate cu pietre prețioase și alte obiecte de lux.
Traseul proprietății prin paradisuri fiscale
În 2020, reședința a fost vândută cu 210 milioane de lire sterline prin intermediul unei companii înregistrate în Insulele Virgine Britanice.
Inițial, presa a asociat tranzacția cu miliardarul chinez Cheung Chung-kiu. Ulterior, investigațiile au indicat că beneficiarul real era Hui Ka Yan, fondatorul gigantului imobiliar Evergrande și, la acea vreme, unul dintre cei mai bogați oameni din China.
Prăbușirea Evergrande a schimbat însă radical situația. Grupul a intrat în incapacitate de plată, iar în 2024 a colapsat sub povara unor datorii uriașe. Hui Ka Yan a fost inculpat pentru fraudă și alte infracțiuni financiare.
Între timp, proprietatea londoneză a rămas blocată într-un labirint juridic. Casa este înregistrată pe numele fostei sale soții, Ding Yumei, ale cărei active au fost înghețate. Lichidatorii Evergrande nu pot prelua clădirea, iar viitorul acesteia rămâne incert.
Rezultatul acestor complicații este un paradox, una dintre cele mai valoroase locuințe din Regatul Unit fiind practic abandonată.
Un refugiu improvizat pe treptele unui palat
În timp ce proprietarii reali sunt absenți, veranda clădirii este ocupată de Anders Fernstedt.
Născut în Suedia în 1968, Fernstedt a avut o viață neobișnuită. A lucrat ca jurnalist specializat în tehnologie, a studiat horticultura la Edinburgh și a colaborat cu personalități din mediul tehnologic american, inclusiv cu jurnalistul John Markoff de la The New York Times. Pentru o perioadă, a lucrat și ca verificator de informații pentru revista The Economist.
Departe de imaginea stereotipă a persoanei fără adăpost, Fernstedt este educat, articulat și pasionat de grădinărit, muzică și natură.
Problemele lui au început după o serie de eșecuri profesionale și personale. A locuit pe o barcă în Essex, a trecut prin mai multe locuințe temporare și a fost victima unor agresiuni. Într-unul dintre incidente, a ajuns la spital, iar în timpul internării toate bunurile sale au fost furate.
Rămas fără locuință și fără resurse financiare, a ajuns să doarmă pe străzile Londrei.
Fernstedt frecventa zona Hyde Park pentru a observa lebedele pe care le îndrăgește. A remarcat că uriașa proprietate de vizavi părea abandonată, iar veranda din fața întrării principale oferea un adăpost excelent.
S-a instalat acolo și nu a mai plecat.
De-a lungul timpului și-a amenajat spațiul cu flori, cărți, ziare, biciclete și diverse obiecte personale. Spune că adaugă frecvent câte o floare pentru a aduce bucurie copiilor care trec prin zonă.
A învățat să supraviețuiască folosind resursele comunității locale. Primește ajutor de la o biserică ortodoxă rusă din apropiere și de la un restaurant libanez care îi permite să își încarce telefonul și bateriile externe.
Deși trăiește în condiții precare, Fernstedt susține că s-a adaptat și că se simte mai în siguranță acum decât în perioada în care era mutat constant dintr-o locuință temporară în alta.
Simbolul unei crize naționale
Povestea lui Fernstedt și a palatului gol nu este doar o curiozitate urbană, ci reflectă o problemă mult mai amplă.
În 2025, Anglia avea peste 300.000 de locuințe goale de mult timp, cu aproape 15% mai multe decât în anul precedent. În plus, existau peste 268.000 de locuințe secundare care nu erau utilizate permanent.
Londra concentrează atât cea mai mare parte a proprietăților deținute prin structuri offshore, cât și cea mai mare nevoie de locuințe. Aproximativ 340.000 de gospodării londoneze se află pe liste de așteptare pentru o locuință adecvată.
Experții atrag atenția că multe dintre noile construcții rezidențiale sunt apartamente de lux cumpărate ca investiții și lăsate neocupate. Astfel, deși orașul construiește în continuare, criza locuințelor persistă.
Organizațiile pentru locuințe susțin că guvernul și autoritățile locale ar trebui să aibă instrumente mai puternice pentru a readuce în circuit proprietățile abandonate și pentru a descuraja păstrarea lor ca simple active financiare.
Totuși, puțini cred că un palat precum 2–8A Rutland Gate va deveni vreodată locuință socială.
Imaginea rămâne însă puternică: un om fără adăpost doarme pe pragul unei case de 200 de milioane de lire sterline, cu 45 de camere goale, aflată în proprietatea unei familii de miliardari care trăiesc la mii de kilometri distanță și care, cel mai probabil, nu au locuit niciodată acolo.
Într-un oraș în care sute de mii de persoane caută o locuință accesibilă, această scenă a devenit pentru mulți una dintre cele mai clare reprezentări ale inegalității și ale crizei locuințelor din Londra secolului XXI.