La aproape patru ani de la invazia Rusiei în Ucraina, Uniunea Europeană se află la capătul unei schimbări profunde a paradigmei sale de securitate energetică. Dacă la începutul războiului, 45% din importurile de gaze ale UE proveneau din Rusia, astăzi cota a fost redusă la 13%.
Dar fluxurile financiare către Moscova nu au fost complet întrerupte. Aproape 1,5 miliarde de euro continuă să alimenteze lunar mașinăria de război a Federației Ruse. Doar în anul 2024, 35 de miliarde de metri cubi de gaze rusești au intrat pe piața Uniunii Europene. Printre țările care continuă și astăzi să importe gaze din Rusia se numără, în special Ungaria și Slovacia, dar și Franța, Spania, Italia, Belgia și Grecia, în principal sub formă de gaz natural lichefiat (GNL).
Acesta este motivul pentru care Uniunea Europeană a stabilit, la sfârșitul anului trecut, noi repere clare în procesul de eliminare completă a gazelor rusești. Acordul de principiu, stabilit în decembrie, între Consiliul European și Parlamentul European vizează eliminarea treptată a importurilor de gaze naturale din Rusia până în 2027.
Aplicarea acestui termen ridică însă o întrebare esențială: ce va însemna această decizie pentru securitatea energetică, în special pentru statele care încă depind într-o măsură semnificativă de importurile prin conducte, precum Ungaria și Slovacia?
Dependența Ungariei și a Slovaciei de gazul rusesc
Eugenia Gușilov, expert în energie a precizat pentru Antena3.ro, că nu există în prezent unanimitate la nivelul UE, iar cauza este în primul rând politică, nu lipsa alternativelor la gazul rusesc:
„Este voința politică a Ungariei și Slovaciei mai degrabă, decât lipsa unor alternative comerciale sau a unor alternative de transport. Acestea există în prezent și le-ar permite să devină mai puțin dependente dacă nu pot să întrerupă în totalitate tranzitul sau consumul de gaz rusesc. Dar e un deficit de voință politică la nivelul acelor state care încă mai persistă și încă mai sunt dependente de gazul rusesc”.
Din acest punct de vedere, Comisia Europeană ar putea apela la arsenalul juridic de care dispune pentru a gestiona încăpățânarea statelor care nu vor renunța la gazele rusești nici după anul 2027.
În regulamentul la care s-a ajuns în urma acordului între PE și Consiliu, există mențiuni explicite despre „sancțiuni efective, proporționale și disuasive” pentru nerespectarea măsurilor prevăzute, incluzând sancțiuni aplicabile companiilor și persoanelor fizice.
„UE are pârghiile necesare pentru a forța statele care se opun, invocând suveranitatea și faptul că nu ar trebui să urmeze direcția stabilită de Bruxelles, dar care continuă să rămână dependente de gazul rusesc livrat prin conducte”, a mai precizat Eugenia Gușilov.
Orientarea Europei către gazul natural lichefiat
Când vine vorba despre alternative, cheia rămâne gazul natural lichefiat (GNL). Această sursă a devenit tot mai importantă în mixul de importuri al UE, reprezentând o pondere crescândă din totalul cererii de gaz. Majoritatea GNL-ului provine din regiuni precum SUA, Qatar și alți furnizori non-ruși. De exemplu, în 2024, ponderea GNL în totalul importurilor a crescut la aproximativ 37%.
Cu toate acestea, și în această privință, livrările din Rusia către porturile europene au continuat în 2025. Europa a importat circa 15 milioane tone de GNL de la proiectul Yamal, ceea ce a generat miliarde de euro pentru Rusia. Multe dintre aceste încărcături au ajuns în porturile din Franța, Spania și Belgia, așa cum precizează un raport citat de The Guardian.
Deși Europa a redus aprovizionarea cu gaze prin conducte din Rusia de la invazia la scară largă a Ucrainei, ponderea UE în transporturile globale din Yamal a crescut în ultimul an, ajungând la 76,1%, față de 75,4% în 2024, se arată în raport.
Despre acest aspect, Eugenia Gușilov avertizează că, deși există cantități importante de GNL care ajung în Europa de Vest, esențial este cine deține efectiv zăcămintele, iar cazul francez este elocvent.
“Gazul lichefiat care ajunge în Franța și care geologic își are originea în Rusia, nu aparține de fapt Federației Ruse. Avem o companie franceză, TotalEnergy, care este implicată în dezvoltarea unui proiect. Acesta a fost scutit de redevențe și de taxa de export, tocmai pentru a impulsiona și a stimula investitorii să dezvolte acel proiect. Statul rus nu primește de acolo bani, sub forma de taxe și redevențe, așa cum primește de la alte zăcăminte. Acel proiect are un regim special”.
Din acest motiv, experții avertizează că reglementările UE care interzic „în orb” orice importuri de GNL din Rusia, fără a ține cont de situațiile particulare, ar putea afecta companiile europene care au investit timp de decenii în proiecte energetice.
Nu în ultimul rând, folosirea gazului natural lichefiat (GNL) aduce în discuție tema infrastructurii energetice.
"UE a finanțat cu prioritate construirea de interconectori"
În 2026, se estimează că pe piața europeană vor intra noi capacități de GNL, în special din America de Nord și Qatar, care vor totaliza 134 de milioane de tone, o creștere de aproximativ 5% față de nivelul actual. Această evoluție ridică întrebarea: cât de pregătită este infrastructura europeană pentru a gestiona un astfel de volum record?
Spre deosebire de perioada 2006-2007, când interconectorii erau slab dezvoltați, Europa are în prezent un număr semnificativ de terminale GNL și o rețea de transport în creștere.
“În ultimii 20 de ani, UE a finanțat cu prioritate construirea de interconectori tocmai pentru ca statele să poată comunica și la nevoie să aibă schimburi comerciale sau schimburi din rațiuni de solidaritate. Dacă ai un surplus și vecinul are un deficit să îi poți să trimiți în caz de forță majoră, în perioada sezonului rece. Nu suntem în punctul din 2006 când a fost prima criză a gazului, atunci a lovit Europa și a lovit mai multe țări și am realizat cât de vulnerabili suntem pentru că nu avem mai mulți interconectori. De atunci s-au făcut foarte mulți pași”, a precizat Eugenia Gușilov.
World LNG Report 2025 arată că în 2024 și 2025 au intrat în funcțiune noi terminale și capacități de import. Germania a condus clasamentul cu trei unități FSRU (Floating Storage and Regasification Units) noi, cu o capacitate totală de 13,6 milioane tone pe an (MTPA), iar Belgia a adăugat 4,7 MTPA prin extinderea terminalului Zeebrugge. Grecia a adăugat 4 MTPA cu unitatea FSRU Alexandroupolis. "Preferința continuă a continentului pentru FSRU reflectă viteza de implementare și costul de capital mai redus", se precizează în document.
Nu lipsa terminalelor este problema
Pe de altă parte, există un paradox care dă de gândit când vine vorba despre folosirea terminalelor GNL. Statisticile IEEFA arată că aproximativ jumătate dintre ele au avut rate de utilizare sub 40%, ceea ce reflectă “inactivitatea” unei infrastructuri care, teoretic, există.
Sunt mai multe explicații posibile pentru această situație, iar tema aduce în discuție pași suplimentari pe care Uniunea Europeană trebuie încă să îi facă.
Terminalele există, dar uneori nu sunt poziționate aproape de principalele centre de consum. Potrivit experților Natural Gas World, Spania deține cea mai mare capacitate de import de GNL din Europa, dar „piețele de gaze din alte părți ale Europei sunt relativ izolate din cauză că rețeaua de conducte menită să lege Spania de restul Europei este insuficientă, munții Pirinei reprezentând un obstacol pentru construirea infrastructurii necesare”.
Prin urmare, degeaba există terminale în Spania și Portugalia, dacă gazul nu poate fi transportat eficient către Europa Centrală, unde Germania și Austria sunt mari consumatori.
Investițiile în rețeaua de transport (midstream) sunt în continuare insuficiente. Este nevoie ca GNL-ul regazificat să poată fi evacuat și distribuit eficient. În acest context, mai multe proiecte majore au rămas întârziate sau blocate, precum MidCat, menit să conecteze rețeaua de gaz natural a Spaniei cu cea a Franței, trecând peste Munții Pirinei. Un alt exemplu este întârzierea BarMar, un proiect alternativ mai nou, conceput pentru a conecta Barcelona (Spania) cu Marseille (Franța).
Expunerea la contracte spot
Un alt element, este lipsa contractelor ferme (take-or-pay). Multe terminale GNL au fost construite rapid, cu bani publici, dar nu au contracte ferme pe termen lung, având în vedere că traderii și companiile preferă tranzacțiile spot, pentru livrări pe termen foarte scurt.
Industria gazelor și a GNL a fost construită pe contracte pe termen lung: acestea oferă exportatorilor securitate financiară (și, prin urmare, facilitează luarea deciziilor de investiții), asigură totodată cumpărătorilor securitatea aprovizionării și o stabilitate relativă a prețurilor (pe baza formulei de preț convenite de comun acord).
Experții avertizează că deși UE și-a redus dependența de gazele rusești transportate prin conducte, acest lucru nu a fost urmat de o strategie eficientă de contractare a GNL.
Potrivit rapoartelor, cumpărătorii europeni au reprezentat mai puțin de 15% din totalul contractelor GNL semnate în 2024. Și, având în vedere expirarea contractelor existente, expunerea spot a UE ar putea crește la două treimi din totalul aprovizionării până în 2030.
În consecință, infrastructura există, dar utilizarea ei efectivă este limitată, iar Europa trebuie să continue investițiile și planificarea strategică pentru a valorifica pe deplin capacitățile de GNL. Dincolo de aceste vulnerabilități, tendința pieței europene este clară: GNL-ul devine coloana vertebrală a aprovizionării cu gaze în Europa, iar dependența de gazul rusesc se diminuează continuu.