Majoritatea oamenilor cred că știu ce înseamnă războiul. Filmele și știrile arată tancuri, explozii, soldați înarmați și familii care plâng. Însă adevărata viață de pe front este mult mai complexă: o combinație dureroasă între groază și banalitate, între moarte și nevoia de a continua gesturile cotidiene, scrie The Guardian.
„Încerc mereu să ajung acasă, dar nu reușesc”
Elena Lebedeva își amintește un vis care o urmărește neîncetat:
„Încerc mereu să ajung acasă. Merg, alerg, mă târăsc… dar mereu apare un obstacol. Nu reușesc niciodată să ajung.”
Pentru ea, „acasă” înseamnă satul Opytne, o localitate minusculă de lângă Donețk, cu o singură școală și fără supermarketuri. Un loc în care timpul părea suspendat, dar unde războiul a intrat brutal în viața oamenilor.
› Vezi galeria foto ‹
La masa din apartamentul modest închiriat după ce a fugit din sat, Elena enumeră destinele celor aproximativ 30 de oameni care au rămas în Opytne. Printre ei, un vecin cunoscut ca „Unchiul Sasha”, care a murit singur, ascuns în pivnița casei distruse. Poate a fost un atac de cord, poate a căzut de pe scara improvizată. Cert este că, atunci când trupul i-a fost găsit, șobolanii îi mâncaseră mâinile.
Alți trei oameni au fost uciși pe banca din fața blocului lor de o rachetă. Vecinii au strâns ce a mai rămas din trupurile lor și le-au pus în pungi de plastic, împreună cu pașapoartele. Din cauza bombardamentelor, nu au putut să le sape morminte. Au lăsat pachetele într-un șopron. Câteva zile mai târziu, șopronul a fost lovit direct. Nu a mai rămas nimic.
Elena însăși a fost grav rănită în vara anului 2022, când un obuz a explodat chiar în curtea ei. Schijele i-au străpuns spatele și șoldurile. Paradoxal, asta i-a salvat viața: fiind spitalizată, nu a mai putut să se întoarcă în Opytne. Ea și soțul său, Rodion, s-au mutat în orașul Krivoi Rog. Până atunci, refuzaseră să plece, chiar dacă satul era complet izolat din 2014: fără curent electric, fără apă, fără gaz, fără magazine și fără servicii medicale.
Viața care continuă printre obuze
Deși pentru cei din afară pare de neînțeles, mii de oameni din Donbas au ales să rămână și să își continue rutina zilnică. Chiar și sub bombardamente, trebuie să mănânci, să dormi, să-ți speli dinții, să duci gunoiul. Viața merge înainte, spun ei.
Un exemplu este Oleksandr Dokalenko, muncitor la compania de apă din Avdiivka. Deși orașul era sub foc constant, el a continuat să meargă la serviciu. „Trăiam la doar 500 de metri distanță, dar drumul până la serviciu părea infinit. Făceam câțiva pași, auzeam un șuierat și alergam să mă adăpostesc în prima clădire. Așteptam explozia. Dacă era în altă parte, ieșeam și mergeam mai departe. Dar doar până la următorul șuierat.”
Această alternanță între frică și rutină descrie cel mai bine experiența oamenilor din Donbas. În timp ce lumea exterioară vede doar drama, viața de zi cu zi continuă: se spală vase, se curăță cartofi, se schimbă cearceafuri. O normalitate absurdă, dar singura care le dă oamenilor sentimentul că nu și-au pierdut complet umanitatea.
Familii sfâșiate, copii crescuți în frig și teamă
Olha Grinik trăiește astăzi într-o colibă dărăpănată, fără apă curentă și fără electricitate, într-un sat din centrul Ucrainei. Acolo își crește cei doi copii, după ce a fost alungată din Avdiivka, orașul în care familia ei a trăit chiar lângă tranșee. Soțul ei, Mykola, a fost trimis pe front.
„Când Mykola vine acasă, copiii nu se mai dezlipesc de el. Dar se întâmplă atât de rar… A avut 15 zile de concediu, dar l-au chemat înapoi după doar cinci. Am fost devastată. Tot ce vreau este să fiu lângă el, să-l țin de mână, să facem lucruri împreună”, spune Olha, aproape izbucnind în plâns.
Ferestrele casei ei sunt acoperite cu folie de plastic, iar copiii sunt spălați într-un lighean cu apă rece. A reușit să cumpere câteva buturugi pentru sobă, dar nu are puterea să le taie. La început, rudele o ajutau, dar și aceștia au fost chemați în armată sau au plecat, căci nu mai există locuri de muncă în sat.
Un război care distruge și natura
În rezervația naturală Kreydova Flora, rangerul Serhii Lymanskyi privește cu durere ceea ce odinioară fusese viața lui. „Cunosc fiecare copac, fiecare fir de iarbă de aici”, spune el. „Acum, de fiecare dată când vin, parcă natura plânge: cade mereu o ploaie măruntă. Tot ce am făcut împreună cu natura a dispărut.”
Rezervația, adăpost pentru peste 500 de specii rare, a fost devastată de tranșee și cratere de obuze. Fiul lui Serhii, Yevhen, care lucrase alături de el ca ranger, a fost rănit grav pe front și a trecut prin peste 30 de operații. Medicii încă nu știu dacă va mai putea merge vreodată.