În 1851, New York a eliberat 16 vrăbii pentru a mânca omizile care distrugeau copacii: În 50 de ani, au cucerit aproape toată America

În anul 1851, un grup restrâns de păsări a fost eliberat în cartierul Brooklyn pentru a combate insectele dăunătoare și pentru a proteja copacii orașului. Vrabia de casă, o pasăre răspândită în Europa și Asia, a fost introdusă în New York în anii 1850, ca parte a unor eforturi de a aclimatiza specii europene de păsări în America de Nord. Unii susținători ai inițiativei considerau, de asemenea, că această specie ar putea fi utilă pentru controlul insectelor dăunătoare.

Potrivit American Bird Conservancy, în doar câteva decenii, experimentul a produs un rezultat mult mai amplu decât își imaginaseră organizatorii, transmite Times of India.

Păsările s-au răspândit rapid în întreaga țară, adaptându-se orașelor, fermelor și construcțiilor realizate de oameni. Până în anul 1900, ajunseseră deja în Munții Stâncoși, iar alte introduceri deliberate au contribuit la stabilirea populațiilor în vestul Statelor Unite.

În mai puțin de o jumătate de secol, o pasăre care nu existase anterior în America de Nord a devenit o componentă permanentă a peisajului urban al continentului.

O pasăre adusă pentru combaterea dăunătorilor

Vrabia de casă (Passer domesticus) a fost introdusă în Brooklyn în 1851, ca parte a unui program menit să controleze populațiile de omizi și să protejeze copacii orașului de pagubele provocate de insecte. Cu toate acestea, detaliile exacte ale primei introduceri sunt încă subiect de dezbatere.

Potrivit unui studiu publicat în revista Biological Invasions, documentele istorice au fost reanalizate, iar cercetătorii au concluzionat că prima introducere reușită în New York ar fi implicat doar 16 păsări, și nu numărul mult mai mare raportat frecvent în relatările anterioare.

Cercetătorii susțin că această populație fondatoare, de dimensiuni foarte reduse, ar fi fost suficientă pentru stabilirea speciei în oraș. Pentru specialiștii în conservarea biodiversității, faptul că populația unei specii scade la doar câteva zeci de indivizi reprezintă, în mod normal, un motiv serios de îngrijorare. În cazul acestor vrăbii de casă s-a întâmplat însă exact contrariul. Pornind de la un grup foarte mic, populația a crescut exploziv până la milioane de exemplare, datorită condițiilor de mediu favorabile.

Ce este „efectul fondator”

Stabilirea unei noi populații pornind de la un număr foarte mic de indivizi este cunoscută sub denumirea de „efectul fondator” (founder effect). Acest fenomen este studiat pe scară largă în genetică, ecologie și biologia conservării.

Este deosebit de interesant deoarece doar o parte redusă din diversitatea genetică a populației inițiale este transmisă noii populații. Prin urmare, populația nou formată poate prezenta diferențe genetice importante față de indivizii fondatori. De-a lungul timpului, descendenții pot dezvolta caracteristici genetice distincte.

În acest caz, această populație minusculă de vrăbii a avut un impact disproporționat asupra ecosistemului local. Introducerea sa reflecta entuziasmul larg răspândit în secolul al XIX-lea pentru aclimatizarea speciilor europene familiare în America de Nord.

Vrabia de casă părea să ofere toate avantajele dorite: era mică, foarte adaptabilă și capabilă să se hrănească cu insecte. Totuși, alimentația sa era mult mai variată decât omizile pe care fusese adusă să le combată. Vrăbiile de casă consumă și semințe, cereale și alte surse de hrană, ceea ce le permite să supraviețuiască într-o gamă foarte largă de medii.

Din Brooklyn până în Munții Stâncoși

Extinderea vrabiei de casă nu s-a limitat la America de Nord. Introducerile realizate de oameni au ajutat specia să se stabilească în numeroase regiuni ale lumii, transformând-o într-una dintre cele mai răspândite păsări de pe Pământ.

Pe măsură ce populațiile s-au extins, au început să apară și variații geografice. Studiile asupra vrăbiilor de casă din America de Nord au evidențiat diferențe între populații în ceea ce privește dimensiunea corpului și penajul, demonstrând că specia nu era complet uniformă pe întreg arealul său extins.

Până în anul 1900, vrabia de casă ajunsese deja în Munții Stâncoși. Introducerile suplimentare realizate la începutul anilor 1870 în San Francisco și Salt Lake City au accelerat răspândirea ei în vestul Statelor Unite.

Astăzi, vrabia de casă este răspândită pe aproape întreg teritoriul SUA

În prezent, vrabia de casă este răspândită pe aproape întreg teritoriul Americii de Nord, cu excepția statului Alaska și a extremului nord al Canadei. Succesul răspândirii sale nu s-a datorat doar capacității ridicate de reproducere.

Specia s-a adaptat remarcabil la peisajele modificate de activitatea umană. Ea poate cuibări în clădiri, sub streșini, în stâlpi de iluminat și în alte locuri artificiale de cuibărit pe care puține alte specii de păsări le folosesc.

Un alt avantaj a fost capacitatea sa de a exploata resursele create de dezvoltarea așezărilor umane. Resturile alimentare, depozitele de cereale și terenurile agricole ofereau surse constante de hrană, iar drumurile și extinderea zonelor urbane au creat noi oportunități pentru deplasare și cuibărit.

Această asociere strânsă cu activitatea umană a permis vrabiei de casă să se stabilească în regiuni foarte diferite de habitatele sale originale din Europa și Asia, extinzându-și arealul odată cu dezvoltarea orașelor și fermelor.

O introducere reușită a creat probleme noi

Expansiunea rapidă a vrabiei de casă a transformat, în cele din urmă, un experiment de combatere a dăunătorilor într-o problemă de gestionare a unei specii invazive.

Vrabia de casă este foarte competitivă în ceea ce privește locurile de cuibărit și poate alunga păsările autohtone din cuiburile artificiale și din alte cavități potrivite pentru reproducere.

American Bird Conservancy menționează că vrăbiile de casă pot izgoni specii native, precum Eastern Bluebird (mierla albastră estică), din cuiburile lor și, în unele cazuri, chiar le pot ucide în competiția pentru spațiul de cuibărit.

Povestea vrabiei de casă ilustrează modul în care speciile introduse pot produce efecte ecologice greu de controlat. Eliberarea câtorva vrăbii în Brooklyn, în anul 1851, avea scopul de a reduce distrugerile provocate copacilor de către insecte. În schimb, specia a reușit să colonizeze un întreg continent și să se adapteze atât de bine mediului creat de oameni, încât a devenit una dintre cele mai răspândite păsări din lume.