După ce un vulcan a erupt pe mica insulă Tristan da Cunha din Atlanticul de Sud, cei 264 de locuitori au fost în Marea Britanie, iar contactul cu viața modernă a fost un șoc pentru ei.
La scurt timp după sosirea lor în Europa, BBC realizat un material despre cum au trăit acești oameni schimbarea.
› Vezi galeria foto ‹
„Până acum un an, nu văzuseră niciodată trafic, un drum sau o casă mai înaltă”, spunea Tim Brinton într-o emisiune BBC din 1963. El vorbea despre locuitorii insulei Tristan da Cunha, cea mai izolată insulă locuită din lume. Situat în mijlocul Oceanului Atlantic de Sud, aproximativ la jumătatea distanței dintre Cape Town, în Africa de Sud, și Rio de Janeiro, în Brazilia, acest mic teritoriu britanic se află la peste 2.400 km de orice alt teritoriu locuit și poate fi accesat doar după o călătorie cu vaporul care durează șapte zile.
Dar, pe 10 octombrie 1961, o erupție vulcanică neașteptată i-a scos pe locuitori din splendida lor izolare și i-a aruncat în lumea modernă, industrializată. „Am auzit mai întâi bubuiturile, apoi pământul pur și simplu s-a crăpat... După aceea, fumul și focul au început să iasă din pământ”, a povestit unul dintre ei într-un film realizat de BBC în 1998. O altă locuitoare, Mary Swain, a spus că a fugit la soțul ei și a strigat: „Ridică-te repede, Fred, se deschide Pământul!”.
Vulcanul insulei fusese inactiv de când Tristan fusese colonizată pentru prima dată, cu 150 de ani în urmă. Dar în pământ au apărut crăpături uriașe, la câteva sute de metri de satul principal, numit Edinburgh of the Seven Seas. Până când locuitorii au reușit să fugă cu bărcile lor de pescuit spre apropiata insulă Nightingale, casele lor erau deja amenințate de lavă. „Întregul loc vibrează din cauza cutremurelor”, spunea un reporter BBC, „iar colțul estic se crapă și se destramă”.
Cei 264 de locuitori ai insulei Tristan au fost nevoiți să se evacueze, fiind preluați de un vas olandez care, întâmplător, a sosit a doua zi. În doar câteva ore, întreaga comunitate se afla la bord, lăsând în urmă totul, cu excepția câtorva lucruri pe care le puteau lua cu ei - „o pușcă, un palton și o lampă”, își amintea Swain - precum și bărcile lor, pe care le-au depozitat în grădinile caselor atunci când au ajuns în Anglia, câteva săptămâni mai târziu.
Au fost cazați într-o fostă bază aeriană militară dezafectată, în apropiere de Southampton, un oraș-port de pe coasta de sud a Angliei. „Atât de multe lucruri le sunt străine”, spunea Brinton. „Nu văzuseră niciodată magazine, pentru că pe insulă nu se foloseau bani. Bărcile erau mijlocul lor de trai. Pentru ei, revoluția industrială nu avusese loc. Iar timp de 150 de ani au dus o viață agricolă simplă, fără legătură cu progresul lumii”.
Deși Tristan da Cunha fusese descoperită în 1506 de un amiral portughez care i-a dat numele său, au mai trecut 300 de ani până când insula a fost populată. Marea Britanie a anexat insula în 1816 pentru a împiedica folosirea ei ca bază pentru încercări de a-l elibera pe Napoleon Bonaparte din exilul său pe insula Sfânta Elena, în Atlanticul de Sud. În anul următor, un scoțian, caporalul William Glass, a rămas pe insulă atunci când garnizoana britanică a fost retrasă. Împreună cu familia lui și câțiva alți oameni, el a fondat prima comunitate permanentă aici.
Până în 1961, populația celor aproximativ 100 km pătrați de rocă vulcanică ajunsese la 264 de persoane, multe dintre ele fiind urmași ai supraviețuitorilor unor naufragii din apropierea insulei. Între toți locuitorii existau doar șapte nume de familie. În mai multe rânduri, compromiterea recoltei de cartofi sau naufragiile bărcilor de pescuit i-au adus pe insulari în pragul foametei. Cu toate acestea, au rămas pe insulă, sfidând chiar și mai multe încercări ale guvernului britanic de a-i evacua.
Adaptarea la viața britanică
Când erupția vulcanică i-a obligat pe insulari să plece, aceștia s-au confruntat cu dificultăți în a se stabili în Anglia. Nu văzuseră niciodată o mașină, o bicicletă, un televizor sau un formular de impozit pe venit. Iar clima era o adevărată provocare.
„Aici este prea mult gaz și fum”, a spus localnicul Joey Repetto pentru BBC în 1963. În timpul călătoriei către locul unde urmau să fie cazați inițial, el a spus: „Am tușit întruna, fără să mă opresc”.
Adaptarea la programul de lucru de la nouă dimineața la cinci după-amiaza s-a dovedit, de asemenea, dificilă pentru comunitatea de fermieri și pescari. „Aici, când mergi la serviciu dimineața, ai o singură treabă. Trebuie să te obișnuiești să te trezești la aceeași oră în fiecare zi, să mergi în același loc și să faci aceeași muncă în fiecare zi, toată săptămâna”, spunea Gerald, tatăl lui Joey, obișnuit cu o viață mult mai variată, determinată de ritmurile naturii.
În mod similar, presiunile financiare au impus noi cerințe locuitorilor insulei, după cum explica Swain: „În Anglia ai nevoie de bani ca să trăiești. Dar pe Tristan nu avem nevoie. Dacă nu avem bani, pur și simplu renunțăm la lucrul respectiv. Nu ne deranjează deloc... Dacă nu am bani, pot totuși să ies și să-mi scot singură cartofii din pământ. Pot să mă duc și să-mi prind singură peștele”.
Ea nu s-a ferit să-și exprime opiniile despre viața britanică. „Nu ne place vremea... Sunt prea multe boli și nu ne place deloc locul acesta”.
Deși pe insulă exista un singur polițist, care purta uniformă britanică, Tristan avea aproape zero criminalitate. Comunitatea a fost șocată de un incident petrecut în Anglia, când unul dintre membrii săi a fost atacat și rănit de doi tineri, care i-au furat bunul cel mai de preț, un ceas de aur, și l-au spart.
Totuși, existau și aspecte ale vieții britanice care le plăceau locuitorilor din Tristan, în special celor mai tineri, care spuneau că adorau costumele italiene și pick-up-urile. „Muzica country și western este preferata noastră, Johnny Cash și Ernest Tubb”, spunea un adolescent, căruia îi plăcea și să danseze. „De când am venit aici, am învățat twist și locomotion, toate astea. Am uitat cum se dansează valsul. Dar mie îmi place să dansez twist”.
În ciuda acestor lucruri, majoritatea insularilor își doreau cu ardoare să se întoarcă acasă. În 1962, guvernul britanic a trimis o echipă pentru a studia situația de pe Tristan. Deși vulcanul încă scotea fum, geologii au considerat că acesta redevenise inactiv.
Întoarcerea pe Tristan
În mod surprinzător, satul Edinburgh suferise foarte puține pagube. În ultimul moment, lava și-a schimbat direcția și s-a vărsat în mare, lucru pe care insularii l-au considerat un act al lui Dumnezeu. Unele dintre acoperișurile de paie au ars, dar căsuțele au rămas în mare parte intacte. Totuși, în absența locuitorilor, casele fuseseră jefuite, iar o parte dintre animale fuseseră furate de marinarii aflați în trecere.
Multe animale supraviețuiseră însă, iar numărul găinilor crescuse. Deși câinii deveniseră sălbatici și omorâseră oile, vitele se hrăniseră bine cu iarba luxuriantă a insulei și născuseră viței. Lava acoperise plajele, dar întoarcerea era posibilă.
Autoritățile britanice au organizat un vot secret în sala comunității din tabăra RAF în care erau găzduiți insularii. Toți locuitorii din Tristan cu vârsta de peste 21 de ani au votat, iar rezultatul a fost aproape unanim în favoarea întoarcerii: 148 de voturi pentru și doar cinci împotrivă. După ce un prim grup s-a întors pentru a planta semințele pentru recolta de cartofi din anul următor, majoritatea locuitorilor au ajuns înapoi pe Tristan da Cunha în noiembrie 1963.
Întrebată ce aștepta cel mai mult la întoarcerea pe insulă, Swain a spus pentru BBC: „O viață liberă. Putem să ne prindem singuri peștele și să avem tot ce este al nostru acolo, fără bani”.
Elaine Repetto, care s-a născut pe insulă, dar a ales să plece în 1984, a explicat pentru BBC în 1998 de ce Tristan exercita o asemenea atracție asupra locuitorilor săi: „Suntem profund independenți și obișnuiți să luptăm cu forțele naturii pentru a supraviețui... Trebuie să ne bazăm unii pe alții într-un mod pe care l-ai întâlni în foarte puține alte locuri”.
Ea a descris și impactul evenimentelor din 1961: „Astăzi, vulcanul este încă o amintire fumegândă a evenimentelor care ne-au modelat felul în care ne privim pe noi înșine și relația noastră cu lumea din afara insulei”.