Luni dimineață, anunțul a venit pe grupul de Facebook al Inițiativei Prelungirea Ghencea, cu un entuziasm reținut doar pe jumătate: „După lupte seculare care au durat 11 ani (acum glumim dar toți anii ăștia ne-au ieșit pe nas!), iată că suntem mai aproape de visul celor mai mulți dintre noi: Parcul Serelor!”
Unsprezece ani. Atât a durat visul unui parc în zona asta. Pentru o comparație: în 11 ani, un copac de ginkgo biloba crește vreo trei metri. Un copil intră în clasa întâi și iese în a cincea. Un primar vine, promite, pleacă și vine altul. Câteva guverne cad chiar. Parcul, în schimb, nu vine.
› Vezi galeria foto ‹
Dar acum, zice anunțul, suntem „mai aproape”. Există un chestionar. Există o întâlnire. La toate astea se adaugă un primar nou, o viceprimăriță și un director de la ADP care au confirmat prezența la această primă ședință a vecinilor din Prelungirea Ghencea. Se întâmplă ceva, deci.
Și noi ne-am hotărât să participăm. A fost o decizie optimistă.
Drumul spre ceea ce ar trebui să fie Parcul Serelor cândva
Ca să ajungi la sere, trebuie mai întâi să supraviețuiești Prelungirii Ghencea. E un exercițiu de rezistență fizică și psihică pe care locuitorii din zonă îl parcurg zilnic, dar pe care un om din alt colț al Bucureștiului îl trăiește cu ochi mari și gura căscată.
M-am dus pe jos, cătinel, într-o plimbare de vreo cinci kilometri. Dai de mult praf. Praf fin, de șantier, care se lipește de parbriz, de haine. Ți se lipește chiar și de suflet. Teren accidentat, cu gropi și denivelări care îi fac pe iubitorii de off-road să fie fericiți, iar pe cei care au mașini de oraș să înjure.
Noroi de la ploaia de zilele trecute. Cabluri și fiare care ies din pământ fără nicio protecție. E ca și cum cineva a vrut să facă un parc de aventuri acolo, numai că, între timp, s-a plictisit și s-a oprit doar la partea cu aventura.
Natură vie cu lopată. Și 4G
Ici și colo, niște muncitori lucrează mai fără chef la drumul care ar trebui să salveze mult din timpul și nervii bucureștenilor din zonă și din localitățile limitrofe. Unul sapă. Altul se uită la cel care sapă. Al treilea stă pe telefon.
E tabloul clasic al lucrărilor românești, într-o zi lucrătoare, după-masa: dacă ai fi pictor, l-ai denumi „natură vie cu lopată și 4G”.
E ora la care oamenii se târăsc spre casă de la muncă. Iar cine stă de-a lungul acestui traseu sau la capătul lui e ghinionist rău. De mai mulți ani.
Traficul e gâtuit. Sute de mașini așteaptă să treacă prin gâtuitura asta, într-o coloană care pare să nu se mai termine. Într-o mașină, un șofer înjură. Nu înjură discret, cu buzele mișcându-se imperceptibil la volan, cum facem mulți. Nu. Acest om înjură cu tot ce are: cu moși, cu strămoși, cu lucruri sfinte, cu construcții verbale complexe. E foarte creativ.
În mașina din spatele lui, altcineva a ales o altă strategie de supraviețuire: manelele date la maxim. Bas-ul vibrează prin caroserie, prin asfaltul crăpat, probabil până în fundațiile blocurilor de pe margine. Se stă atât de mult în coloană, încât omul are vreme să se uite pe TikTok, să dea niște mesaje pe Instagram, ba chiar să-și facă un selfie cu expresia cuiva care se distrează de minune, pe care îl pune rapid pe Facebook. O sesiune completă de social media, cu motorul pornit și Tzancă Uraganul în fundal. Dacă ar fi avut și un „ring light” pe bord, omul ar fi făcut și un live.
E cald. Cald rău pentru sfârșitul lunii mai. Termometrul unei farmacii arată 34 de grade Celsius la ora 16:00. Nimeni nu pare surprins. Oamenii de aici sunt obișnuiți cu tot: cu praful, cu gropile, cu căldura, cu așteptatul. Mai ales cu așteptatul.
Doamna Rodica
Ajung prima la sere, acolo unde s-a anunțat întâlnirea. Locul arată exact cum te-ai aștepta să arate un teren de sere abandonat la marginea Bucureștiului: un gard, o barieră, pământ, bălării și o liniște care contrastează violent cu infernul de pe șosea.
Aici dăm de paznica locului, de doamna Rodica.
Poartă un halat fucsia și un șirag de perle la gât doamna Rodica. Și are un aer de autoritate pe care nu ți-l dau galoanele, ci 33 de ani petrecuți în același loc, la aceeași barieră, cu aceleași reguli. Lucrează aici de când mulți dintre vecinii care vor parc nu se născuseră. Doamna Rodica e mai veche decât visul parcului, decât promisiunile primarilor, decât ansamblurile rezidențiale din jur.
După ea vine o cățelușă blândă, care are apă proaspătă și mâncare la discreție. Mai are doi căței în grijă, maidanezi, dar „foarte iubitori”, ne spune ea.
Doamna Rodica nu știe de întâlnirea de la 17:00. N-a anunțat-o nimeni. Și fiindcă n-a anunțat-o nimeni, e hotărâtă să nu lase pe nimeni să treacă de barieră. Păzește bariera aia și noaptea. Nimeni nu intră fără acordul ei. Nimeni.
„Păi, și nu vă e frică? Că sunteți aici, singură”, o întreb.
Face ochii mari doamna Rodica: „Cum să îmi fie frică? Mie? Păi, eu sunt aia care îi la întrebări. Nu intri așa aici, după capul tău. Bariera aia nu se ridică fără aprobare”.
Primul cultivator de ginkgo biloba din România
Primul care sosește la întâlnire este un domn de 77 de ani. Are un pas vioi și o energie care contrazice orice cifră din buletin. Ne împrietenim rapid. Petru Biolan îl cheamă.
„Ia dă acolo, cu inteligența artificială: cine e primul cultivator de ginkgo biloba din România?”, îmi spune.
Dau „acolo”. Are dreptate. El e.
Nu locuiește în zonă, dar el a plantat copacii ăștia mulți în acest loc, în urmă cu zeci de ani, pe când aici erau doar sere și pământ. Și acum vrea să știe ce se întâmplă cu ei. Sunt copacii lui. Nu la modul juridic, ci la modul în care un copac e al celui care l-a pus în pământ, l-a udat, l-a privit crescând.
Sunt și mulți salcâmi japonezi pe teren. „Salcâmii japonezi sunt teribili”, îmi explică el, cu o admirație caldă, pe care de obicei o rezervi doar oamenilor foarte apropiați.
Până la sosirea celorlalți, ne explică, mie și doamnei Rodica, cum fiecare plantă e bună pentru câte o boală. Asta vindecă ficatul, aia calmează nervii, cealaltă e bună pentru circulație.
„Inclusiv pentru hantavirusul ăla care ne înnebunește pe toți. Doamnelor, veniți la mine și vă repar eu. De toate bolile și alergiile”, susține el.
Nu intrăm profund în detalii medicale. Dar omul vorbește cu foarte mare convingere, iar doamna Rodica îl privește admirativ, în timp ce-și mângâie perlele, mai ales când vede că inteligența artificială chiar îl știe pe omul ăsta.
Oamenii au venit la întâlnire. Dar nu trece nimeni de barieră. Nici măcar primarul
Pe rând, sosesc vecinii din Prelungirea Ghencea. Vin pe jos, vin cu mașina, vin pe bicicletă, vin cu hârtii și agende în care și-au notat idei și întrebări. Sunt oameni care locuiesc aici de 20 de ani și oameni care s-au mutat de doi. Dar toți vor același lucru: un loc verde unde să respire.
Apar viceprimărița Mihaela Ștefan și primarul Paul Moldovan, însoțiți de colegii de la ADP, de proiectanți, de consiliera locală Mona Vasile și consilierul general Dragoș Radu.
Suntem peste 30 de oameni, în total. Atmosfera e de așteptare, dar și de nerăbdare. Unsprezece ani fac asta din oameni.
Numai că apare o problemă pe care n-o anticipase nimeni.
Oamenii, da, își doresc parcul. Dar nimeni nu trece de barieră. Doamna Rodica „nu are verde” de la șefi. Nimeni n-a sunat-o, nimeni n-a anunțat-o, și fără verde de la șefi nu se trece. Punct. Cei de la primărie sună „la birourile” firmei care deține terenul. Nu li se răspunde. Sună din nou. Nu răspunde nimeni.
Așa că discuția despre parcul cel verde se ține pe o bucată de pământ de lângă barieră, din care ies niște fiare lungi și ruginite. Inițial, primarul a crezut că sunt rădăcini. Nu sunt rădăcini. Sunt fiare. E plin de praf și de noroi. Zgomotul mașinilor e infernal. Cineva se mută doi pași la stânga ca să nu-și rupă pantofii. O tânără se umple de noroi pe adidașii albi.
„Bine că e doar noroi”, mormăie ea, în timp ce și-i șterge cu niște șervețele umede.
Cinci hectare de vis
Viceprimărița deschide discuția cu partea tehnică. Explică de ce parcul pornește de la cinci hectare și nu de la cele 138 de hectare ale întregii zone a serelor, pe care le visează toată comunitatea.
Povestea e una de birocrație românească la ea acasă. Terenurile aparțin Agenției Domeniilor Statului, iar ADS-ul este un soi de „stat în stat”. Nu dă nimic, nu răspunde la nimic, nu negociază nimic. Oficialii primăriei susțin că s-au dus la ei. S-au dus la Ministerul Agriculturii. S-au dus la Ministerul Mediului. Au fost și primarii dinainte – și Ciucu, și acum Moldovan. Ziduri. Peste tot, ziduri. Nu le pasă lor de parcul oamenilor.
„Chiar e stat în stat? Nu se poate atinge nimeni de ei?” întreabă un vecin, cu tonul cuiva care deja cunoaște răspunsul, dar vrea să-l audă spus cu voce tare.
Primarul confirmă. ADS-ul este singura rezervă a fondului funciar din București, are monopol și se comportă ca atare. Sunt dosare, sunt comisii, sunt hotărâri judecătorești prin care oameni au fost împroprietăriți pe bucăți din terenul ăsta.
Iar acele bucăți, devenite proprietate privată, pot fi expropriate de primărie pentru utilitate publică. E mai scump, dar funcționează. Spre deosebire de scrisori către ADS, care nu funcționează.
Deci strategia e asta: identifici loturile private, le expropriezi, construiești parcul. Au pornit de la trei hectare, acum au ajuns la cinci. Au pus 40 de milioane de lei în buget pentru exproprieri. „Sunt banii de două creșe aici”, spune și viceprimărița Sectorului 6.
Au proiectanți. Au studiu de fezabilitate. Și au un plan: „Din aproape în aproape”.
Sună modest. Dar, după 11 ani de „din departe în departe”, modest e bine.
Omul care vrea doar o bancă și un copac să-i țină umbră. Cafeaua și-o aduce el de acasă
Un domn din mulțime ridică mâna: „Deci, unu la mână: dacă într-adevăr va fi aici un parc, suntem siguri de asta? Punctul numărul doi: în cel mai pesimist termen, cam când ar fi gata?”
E genul de întrebare pe care o pune cineva care a auzit promisiuni ani la rând și a văzut că lucrurile nu se schimbă.
„Pe mine nu mă interesează atât de mult fauna și flora din parcul ăsta. Eu vreau ca dimineața sau seara să vin în parc, să stau pe o bancă, să-mi beau cafeaua și să plec. Îmi aduc eu cafeaua de acasă, nu trebuie să fie chioșcuri în parc. Cam asta este pentru mine. O bancă și un copac vreau. Atât”, spune el.
Primarul estimează că actele durează minimum șase luni, iar amenajarea parcului în sine cam tot atât. Omul cu banca calculează rapid: „Parcul durează doi-trei ani?” Nu i se confirmă, dar nici nu i se neagă cu prea multă convingere. Se trece mai departe. Omul rămâne cu cafeaua lui imaginară și cu banca lui de nicăieri. Deocamdată.
Dansul dorințelor
Între timp, inițiativa civică din Prelungirea Ghencea, coordonată de Delia Mihalache, a lansat un chestionar în aceeași dimineață. Până la ora întâlnirii a primit 464 de răspunsuri. 93% dintre oameni își doresc ca parcul să aibă un aspect cât mai natural. Plimbare, relaxare, locuri de joacă pentru copii – astea sunt prioritățile. E simplu, nu?
Nu. Nu e.
Pentru că aici începe dansul dorințelor. Iar fiecare vecin are dorința lui.
Unii vor piste de alergare pe conturul parcului. Alții vor piste de biciclete. Primarul Moldovan le explică oamenilor diferențele de materiale: marnă – un compozit natural, permeabil, pe care l-au testat deja în sector – sau asfalt, sau tartan, sau pavaj. Fiecare are avantaje, fiecare are costuri, fiecare are susținători și adversari.
Cei care iubesc natura cer un inventar detaliat al copacilor și pomilor sănătoși, ca să nu fie tăiați. Iar șantierul să fie făcut în așa fel încât să nu fie omorâte animalele care trăiesc acolo. Nici să fie fugărite.
Cineva vrea chiar și un parc pentru câini, dacă se poate, că nu prea ai unde să îi plimbi.
„Mai întâi oamenii, doamnă! Și apoi animalele”, îi răspunde altcineva.
Alții nu vor nici piste, nici biciclete, nici nimic din astea. Vor doar bancă, cafea, liniște. Se revine la omul cu banca. Parcă a pornit o mișcare.
O vecină transmite un mesaj din partea a 100 de mămici din blocul ei: „Sunt trei scări, în care trăiesc aproape 100 de copii sub 4 ani. Mamele mi-au transmis să vă spun că să nu ne faceți fântână cum este în Parcul Liniei, pentru că nu-i mai pot scoate pe copii din apă. Eu nu am copii. Doar v-am transmis ce spun ele”.
Cineva vrea un mini-lac, ca la Parcul Sticlei, „pentru că asta atrage și păsările și oferă un aspect natural”.
Altcineva vrea grădini de ploaie. Primarul explică, cu răbdare de profesor, că grădinile de ploaie nu se fac oriunde, ci doar acolo unde se adună apa la furtuni: „Nu aruncăm cu banii. Facem grădini de ploaie acolo unde au o funcționalitate.” Aici, solul și pădurea absorb apa, nu e pantă, deci n-are rost.
Un vecin întreabă de tramvai. Altul, de parcări.
Primul cultivator de gingko biloba din România ia cuvântul. Vrea ca reprezentanții primăriei să consemneze: sunt 200 de corcoduși și 50 de oțetari pe teren. Și salcâmii ăia japonezi. Care sunt teribili. Se revine la cererea să fie păstrați toți copacii maturi și sănătoși.
Apoi discuția se încinge pe culoarea mobilierului urban – culori naturale, vă rog! –, pe alternativele la tartan, pe lățimea pistelor, pe materiale permeabile versus impermeabile. Totul se întâmplă în continuare pe bucata aceea de pământ cu fiare și noroi, cu mașinile claxonând în fundal și cu praful lipindu-se de toți.
În toată hărmălăia, o buburuză încearcă să-și găsească drum pe terenul accidentat pe care se ține întâlnirea. Viceprimărița încearcă s-o salveze, s-o ducă departe de mulțime.
Finalul
Discuția durează o oră și ceva.
Oamenii pleacă cu promisiunea că vor mai fi întâlniri, că proiectanții vor actualiza studiul ca să extindă suprafața de la trei la cinci hectare, că se vor analiza toate variantele de alei, de piste, de mobilier, și că se va organiza o dezbatere publică înainte de aprobarea formei finale. „O să ne mai vedem o dată să vă arătăm studiul”, spune viceprimărița.
Dar nimeni nu a intrat în ceea ce va fi următorul parc. Doamna Rodica n-a cedat. Iar cei trei câini ai ei au asistat la toată discuția de la distanță, neparticipând la vot.
Chestionarul celor de la Inițiativa Prelungirea Ghencea rămâne deschis încă două zile, timp în care locuitorii din zonă își pot transmite ideile.
Pe drum spre casă, traficul este la fel de gâtuit. Manelele s-au mutat pe altă frecvență, în alte mașini. Termometrul farmaciei arată acum 32 de grade. Muncitorii au dispărut. E trecut de ora 18:00. Praful s-a mai așezat, dar nu pentru mult timp.
Undeva, la etajul 2 al unui bloc, Charlie Chaplin privește dezolat dezastrul de pe stradă.
Mai încolo, o pisică privește la lumea de afară, de la parter. Nu știe ea cât de mult își doresc oamenii din zonă un parc al lor.
Delia Mihalache, cea care coordonează inițiativa civică, scrie pe pagina de Facebook a comunității: „Am fost azi la întâlnirea cu reprezentanții Primăriei Sectorului 6 vreo 25-30 de vecini, iar atmosfera a fost civilizată și deschisă, chiar dacă pe alocuri discuția a fost destul de încinsă! Ne dorim prea mult parcul ăsta ca să fim mai calmi.”
Undeva, în spatele unei bariere, între fiare ruginite, corcoduși, oțetari și salcâmi japonezi teribili, pe o bucată de pământ păzită de 33 de ani de o doamnă cu halat fucsia și perle la gât, un parc așteaptă să se nască.
De 11 ani. Dar cine mai numără?