În vremurile URSS, la Kremlin, puterea adevărată nu consta în bani (ce să faci cu banii, dacă nu ai pe ce să-i cheltuiești? - o întrebare demnă de o memă „Roll Safe” întâlnită și în România ceaușistă): atunci, adevărat putere însemna accesul la privilegii. Acum, în Kremlinul zilelor noastre, puterea adevărată înseamnă, pur și simplu, putere: agresivitatea forței complet dezinteresate. Pentru că puterea supremă nu are o motivație. Ea își urmărește propria sa voință, fără ca tu, cel învestit cu ea, să știi unde te va duce. Iar acesta a drogul suprem. Ce păcat că această idee, care răsare uneori timid în firul narativ al filmului „Vrăjitorul din Kremlin” nu e suficient de bine exploatată. Jude Law (în rolul lui Putin) și Paul Dano (în rolul „vrăjitorului” care-l consiliază îndeaproape pe Putin) fac jocuri bune dar, din păcate, nememorabile, fiind trași în jos de un scenariu insuficient de bine exploatat.
Filmul începe bine, aproape ca un thriller: peisaj arctic, o dacha izolată în pădure, semîntuneric, un om singur însoțit de câini de vânătoare. Te înfigi comod în scaun ca pentru un binemeritat thriller politic.
Dar pacing-ul se strică destul de repede: spectatorul află din primele minute, dintr-un monolog rostit într-un voice over potrivit mai degrabă unui documentar, că filmul este despre povestea misteriosului și eminentului consilier personal al lui Vladimir Putin, Vadim Baranov.
Precizare necesară: Vadim Baranov nu a existat, e un personaj fictiv inspirat, ce-i drept, după un personaj real - Vladislav Surkov, care chiar a fost un apropiat al lui Putin între 1999 și 2011 și vicepremier între 2011-2013.t
Totuși, cumva, filmul nu explică foarte clar treaba asta, cu excepția unui disclaimer de la început în care spectatorul e informat că unele personaje sunt fictive. Astfel, cei care merg la film trebuie să-și facă din timp documentarea și să citească, eventual, și romanul cu același nume, scris în 2022 de italo-elvețianul Giuliano da Empoli și după care e inspirată pelicula regizată de francezul Olivier Assayas.
„Vrăjitorul din Kremlin”, adică Vadim Baranov/Vladislav Surkov, începe prin a-și spune povestea și ascensiunea sa la Kremlin.
Iar aici filmul se strică destul de repede: spectatorului îi e prezentat, în regim fast-forward și cu texte copiate parcă din Wikipedia, un scurt tratat de istorie de la căderea URSS până la ascensiunea politică a tovarășului Putin. Groteștii ani 1990 ai tranziției ruse de la comunism la nimic sunt prezentați într-o manieră involuntar-comică, în scene care se lungesc inutil pentru un film la care mergi, de fapt, „să-l vezi pe Putin”.
Jude Law și grimasele lui Putin
Abia după aproape o oră apare și Jude Law, în mult-așteptatul rol al kaghebistului/președintelui/dictatorului de la Kremlin. Sau, pur și simplu „Țarul”, cum ni se spune că mai este cunoscut în discuțiile informale, deși chiar Putin a respins, într-un interviu, această comparație, pe motiv că nu e genul de lider care petrece ziua în fața oglinzii pentru a-și aranja o pălărie. Am încheiat citatul.
La fel ca în realitate, odată ce Jude Law-Putin intră în scenă, preia controlul filmului. Furia și frustrarea mascate, ochii de ceață și grimasele - sunt toate acolo. Dar, deși Jude Law livrează, pare să nu-și atingă niciodată potențialul maxim în acest rol: nu ți se face „frică” de el, atunci când apare pe ecran, nu simți vreo emoție - nu te face nici să-l urăști, nici să sari de pe scaun și să exclami: „Domnule, ce om formidabil e Putin ăsta!”.
Din păcate, nu apucăm să-l vedem pe Jude Law în rolul unui Putin mai modern, cu mai puțin păr.
Concomitent, „vrăjitorul din Kremlin”, adică eminența sa cenușie Paul Dano/Vadim Baranov, încearcă să-l învăluie, să-l influențeze și să-i ghideze acțiunile, dar fără să vedem prea mult cum se face magia (doar într-o scenă-carusel de pe culoarele Kremlinului, în care valiza cu bani e rulată discret idioților utili ai Kremlinului).
Când pierd puterea, cei de la Kremlin „par complet scoși din priză”. Asta când nu sunt aruncați de la ferestre sau se prăbușesc cu avionul, Prigojin-style
Puterea și geniul lui Baranov zac, de fapt, în goliciunea lui: el e un vas gol, care ia fidel forma celui pe care îl consiliază, un Dansator-Față, un Bruce Lee care aplică „The Water Techinque” în lumea politicii de la Kremlin). Tensiunea dintre „mag” și „țar” pare să lipsească cu desăvârșire, nu vedem „lipeala” între cei doi: se văd prea mult actorii și mai puțin personajele.
Singurele scene memorabile - și autentice - par să fie doar cele în care apare Prigojin: avem, de pildă, o scenă a unui banchet în care Putin, alături de cercul său de apropiați, fac glume despre soarta bucătarului care le-a preparat mâncarea - un fel de scenă „Good Fellas”, dar cu mafioți ruși.
Și îl mai avem apoi pe același Prigojin în centrul nașterii fermelor de boți, a vastelor operațiuni de dezinformare ale Kremlinului, făcute cu ajutorul algoritmilor și rețelelor sociale pe post de cai troieni ai noii civilizații occidentale.
Și gata. Pe lângă faptul că, în unele scene, actorii par să recite replicile ca pe scena teatrului (de aici și impresia că te uiți la o docu-dramă sau teatru TV, uneori), filmul mai păcătuiește” și prin castingul deloc formidabil (personajul lui Boris Elțîn seamănă cu orice și oricine, dar nu cu Boris Elțîn, iar Garry Kasparov știm că e Garry Kasparov pentru că personajul se prezintă cu numele acesta).
Dar, nu-i așa?, trăim într-o eră digitală și, dacă nu mai avem răbdare să vedem cap-coadă un astfel de film de 140 de minute, o putem face în doar 30-40 de minute, pe platformele online, unde poți derula lejer peste scenele-burtă, pentru a vedea, targetat, doar fazele interesante.
„Majoritatea oamenilor au o aură în jurul lor, dată de poziția de putere pe care au. Când pierd această poziție, e ca și cum i-ai scos din priză”, spune unul din personajele filmului. Așa e și „Vrăjitorul de la Kremlin”, din păcate. La final, nu rămâne cu nicio aură și cu impresia: „Nu-i rău, dar se putea mai bine”.