„Le spun de unde sunt și îmi răspund cu ‘îmi pare rău’”. Cum e să crești în cel mai sărac loc din țara ta

În Jaywick, satul de pe litoralul englez considerat cel mai sărac loc din Anglia, rușinea și mândria merg mână în mână. Pentru Millicent, 22 de ani, a spune de unde vine e un test de sinceritate - oamenii oftează și îi spun „îmi pare rău”, dar ea insistă că dincolo de etichete există o comunitate puternică, cu visuri fragile și cu prea puține șanse de muncă pentru tinerii care nu vor să plece, scrie The Guardian.

Millicent are 22 de ani și a trăit toată viața în același loc. Un loc pe care îl ascunde până când oamenii o cunosc suficient de bine. „E ca o superputere”, spune ea.

„Aștept până când se simt confortabil cu mine, și apoi vine marea dezvăluire. Iar reacția e întotdeauna aceeași. Le spun că sunt din Jaywick și imediat intră în cele cinci etape ale durerii. Zic: «Nu se poate… oh, îmi pare rău»”, explică tânăra.

Jaywick nu e doar un nume. E eticheta de „cel mai sărac loc din Anglia”, orașul de la malul mării făcut praf în tabloide, în documentare și în reality-show-uri cu titluri tăioase.

Între rușine și dragoste

„E o relație de dragoste și ură”, recunoaște Millicent. „Nu e mare lucru aici. Dar ai văzut cum am ieșit din casă: fix pe malul mării. Asta iubesc.”

Jaywick, odinioară sat de vacanță cu plaje aurii, a intrat în declin în anii ’50 și n-a mai ieșit de acolo. Din afară, e stigmatizat. Din interior, locuitorii insistă că povestea reală e alta.

„Comunitatea e minunată și nu cred că unul sau doi oameni răi ar trebui să ne reprezinte pe toți”, spune Millicent.

Locuri de muncă care nu există

Un lucru, însă, e clar: pentru tinerii care ar vrea să rămână aici, șansele de angajare sunt aproape nule. Trebuie să caute în Clacton, Harwich sau mai departe – dacă au cum și cu ce să ajungă.

Millicent are o diplomă în arte plastice, dar nu a fost suficient.

„Am aplicat la 160 de joburi în ultimele șase luni. Îmi tot lărgesc aria de căutare”, spune ea.

Momentan lucrează într-un parc de vacanță, unde face ateliere de artă cu copii. Contractul se încheie în noiembrie, odată cu sezonul turistic. După aceea, opțiunile sunt aproape zero.

La Harwich, Kyle, în vârstă de 21 de ani, spune că orașul e condus „de peste 50 de ani de oameni care acționează pentru cei de peste 50 de ani”. 

El a crescut într-un proiect comunitar, We Are Music, care oferă lecții gratuite de muzică și spațiu pentru adolescenți.

„Ce-au făcut pentru mine… mi-au dat un loc sigur, un refugiu. Muzica a fost scăparea mea”, explică tânărul.

Într-o zonă unde media de vârstă e 50 de ani, cu 10 ani peste media națională, tinerii simt că nu au voce.

„Ei cer flori și plante în parc, noi cerem un loc în care să facem ceva”, spune Kyle.

Teatre lipsă, visuri suspendate

Jake, 21 de ani, a trăit toată viața în Harwich.

„Nu e loc pentru visători aici”, spune. Ar fi vrut să fie actor, dar în oraș nu există teatru. A jucat într-o trupă locală, în piese vechi, care i s-au părut complet nepotrivite pentru generația lui. „Dar trebuia să spui replicile, chiar dacă azi nu se mai acceptă așa ceva”.

În căutare de refugii sigure

Lipsa de centre pentru tineret e vizibilă, spune Hayley Lovett, care conduce Teen Talk, un ONG de sprijin pentru adolescenți. „Nu mai există spații sigure gratuite pentru ei. Întrebarea e: cum le oferim locuri unde să vină, ce și-ar dori să găsească acolo?”

„Nu suntem doar ce vedeți pe internet”

Pe plaja din Jaywick, frații Tommy și Luke, din satul vecin St Osyth, cântă în trupa Bloom.

„E frumos să crești lângă mare”, spune Tommy. „În oraș simți poluarea, aici aerul e curat.” Luke recunoaște că trupa i-a schimbat viața: „Mă ajută enorm cu încrederea. De fiecare dată când urci pe scenă, devine un pic mai ușor”.

Între artă și supraviețuire

Pentru Millicent, salvarea vine dintr-un grup de tineri artiști care organizează expoziții și ateliere la Colchester. „Mă ține ocupată șase-șapte zile pe săptămână. Dar îmi place. Am avut șansa să fac ce iubesc și sper că într-o zi îmi va deschide ușa potrivită”.