Interviul în exclusivitate acordat de premierul desemnat Luca Niculescu lui Mihai Gâdea a început cu un episod aproape necunoscut din trecutul său de jurnalist. În timpul Mineriadei din 1999, Niculescu a intervenit pentru a o scoate din mijlocul unui grup de mineri care o loveau pe corespondentul Antena 3 CNN Loredana Chimoiu, pe atunci reporter Antena 1. La 27 de ani de la acel moment, jurnalista i-a transmis pentru prima dată public un mesaj de mulțumire. Niculescu a povestit însă că, în acea zi, și ea l-a ajutat la rândul ei să scape din mijlocul violențelor.
Mihai Gâdea: Cred că mulți cunosc activitatea dumneavoastră de jurnalist, de diplomat, dar există o atenție sporită și justificată într-un moment ca acesta. Motiv pentru care o să relatez un fapt care nu se știe deloc în România. Dumneavoastră mi-ați salvat o colegă de la moarte, ceea ce nu e puțin lucru. E vorba de Loredana Chimoiu. Era Mineriada din 1999. Ne aducem aminte foarte bine ce s-a întâmplat. A fost prinsă și bătută. Nu vreau să intru în detalii, pentru că ele sunt oribile. Am sunat-o aseară pe Loredana Chimoiu și am întrebat-o dacă ar vrea să vă adreseze vreun mesaj. V-a transmis un mesaj și o întrebare și aș vrea să începem interviul de la acest punct.
Loredana Chimoiu: S-a întâmplat, într-adevăr, în urmă cu mulți, mulți ani, mai exact în 1999. Eram la Costești, la Mineriadă. Pe atunci transmiteam pentru Antena 1, împreună cu colegii mei. Am trăit multe momente dificile atunci. Îmi amintesc că cel mai greu ajunsese să ne fie să realizăm relatările telefonice, pentru că, ori de câte ori intram în direct, ne trezeam înconjurați de mineri care ascultau ce spuneam și, dacă nu erau de acord, deveneau agresivi. Pentru a evita astfel de momente, îmi amintesc că discutasem cu colegii să încercăm să ne depărtăm de grupurile de mineri atunci când intram în direct, să încercăm să găsim niște locuri cât de cât sigure pentru a ne putea face meseria.
La una dintre transmisiuni, îmi amintesc că terminasem relatarea la Antena 1 și am văzut, la câțiva pași depărtare, un alt coleg care și el era în direct. Nu am apucat să-mi iau la revedere de la colegii din regie, pentru că, în secunda imediat următoare, m-am trezit înconjurată de mai mulți mineri. Aceștia au început să mă înjure, au început să mă lovească. Au fost, într-adevăr, niște momente dificile. Aș minți să spun că atunci nu mi-a fost frică. Mi-a fost foarte frică. Ceea ce îmi amintesc însă este că, la un moment dat, am simțit cum cineva mă strânge puternic de haină și mă smulge din mijlocul acelor oameni. Reușește să mă scoată de acolo. Apoi au intervenit și alți colegi, ulterior jandarmii, și lucrurile cât de cât s-au liniștit. Eu încasasem câțiva pumni serioși. După ce mi-am revenit, colegii care erau lângă mine mi-au spus că cel care mă salvase fusese Luca Niculescu, de la RFI.
Pentru că evenimentele erau în plină desfășurare, eu nu am mai reușit atunci să dau de Luca. L-am căutat, dar nu l-am mai văzut. Și, deși au trecut 27 de ani de atunci, Luca, profit de acest moment pentru a-ți mulțumi. Îți mulțumesc pentru gestul tău de colegialitate, îți mulțumesc pentru actul tău de curaj. Credeți-mă, atunci a fost vorba de un act de curaj. Deci, Luca, îți mulțumesc pentru că, în 1999, m-ai salvat.
Mihai Gâdea: Ne puteți relata ce s-a întâmplat atunci?
Luca Niculescu: Am reacționat cum ar face oricine. Adică vezi că este cineva agresat, intervii. Dar ce uită ea este că și ea m-a salvat pe mine.
Am luat-o dintre ei, am țipat, am făcut zgomot. Era imediat după ce se semnase Pacea de la Cozia și, de fapt, minerii – eram la Târgu Jiu – erau nemulțumiți că se semnase acea pace. Ei voiau să meargă mai departe către București. Într-adevăr, erau iritați pe noi, pe jurnaliști, pentru că aveau impresia că noi provocăm tot felul de agitații. Nu eram noi cei care provocam agitații. Am luat-o și am împins-o. Eram destul de aproape de Prefectură, la vreo 200 de metri, și am fugit împreună către Prefectură. Eu eram deja de șase sau șapte zile pe drum cu minerii. Plecasem alături de ei de la Petroșani, îi urmasem prin Defileul Jiului, la Costești și așa mai departe. Ajungem în fața Prefecturii, unde era lanțul de jandarmi. O împing pe Loredana, ea trece de jandarmi, noi cu minerii în spate. Eu aveam o haină groasă de piele și mai dădeau din când în când câte o lovitură. Doar că jandarmii nu mă lasă să intru. Pe mine nu mă lasă să trec. Credeau că sunt unul dintre agresori, pentru că, după o săptămână de stat pe stradă, vă imaginați cum arătam. Eu rămăsesem acolo, luând lovituri de la mineri, iar Loredana a strigat: „Este ziarist, e ca mine, lăsați-l!”. Și atunci ea m-a tras către zona de siguranță. Deci mulțumesc, Loredana, pentru această amintire. Într-adevăr, nu cred că ne-am mai revăzut de atunci. Au fost niște zile foarte, foarte agitate.
Mihai Gâdea: Loredana are și o întrebare pentru dumneavoastră.
Loredana Chimoiu: Din fericire, nu mai avem mineriade, dar, din păcate, avem proteste și în ultima perioadă. Ceea ce se întâmplă pe mine mă îngrijorează. Am văzut de foarte multe ori cum sunt amenințați colegii mei, am văzut cum unora li s-a spart aparatura, cum alții au fost loviți.
Întrebarea este: ce ar trebui făcut pentru jurnaliștii care merg pe teren? Ce ar trebui făcut pentru ca noi, atunci când ajungem în stradă, să știm că ne putem face meseria fără teamă și să avem siguranța că ajungem cu bine acasă?
Luca Niculescu: Protestele pot fi justificate, violențele nu sunt niciodată justificate. Adică nu poate exista acest scenariu în care jurnaliștii să fie loviți, agresați, insultați pentru că își fac meseria. Trebuie lucrat în continuare cu cei care cred în democrație. Trebuie făcut în așa fel încât forțele de ordine, care își fac treaba, să și-o facă în continuare. Dar trăim, cum a spus, într-o societate din ce în ce mai violentă, nu numai cea românească. Nu uităm ce se întâmplă zilele acestea și în alte părți. Cred că este și o responsabilitate a noastră, și a presei. Cuvintele sunt și ele arme. Trebuie să fim atenți la ce cuvinte folosim, dar, orice cuvinte am folosi, ele nu trebuie să fie răsplătite prin violență.