„Ne cheamă pământul. Dar te chinui să te adaptezi”. Diaspora „bună” vs. migranții „răi”: de ce românii întorși se simt străini acasă

Zeci de mii de români se întorc acasă în fiecare an. O fac tăcut, fără alai, cu bagajele și cu tinerețea petrecute în altă parte, în alte lumi. Unii vin cu economii și cu planuri de afaceri. Alții, pur și simplu, pentru că le-a fost dor. Dar ce găsesc când ajung nu seamănă întotdeauna cu România pe care o visaseră din străinătate sau în timp ce erau aici în vacanțe. În exclusivitate pentru Antena3.ro, o antreprenoare întoarsă din Spania, un decan de facultate întors din Franța, o tânără întoarsă din Marea Britanie, doi cercetători care au studiat fenomenul repatrierii, precum și fondatorul celei mai mari platforme dedicate diasporei au vorbit despre ce înseamnă cu adevărat să te întorci acasă – și despre motivul pentru care, deși politicienii îi cheamă cu brațele deschise, românii care revin se lovesc adesea de răceala celor care au rămas.

„Nu ești întreg, cumva. Nici acolo, nici aici. Nu aparții complet de niciun loc”.

Andra are 33 de ani și a trăit zece ani în Marea Britanie. S-a întors în România în 2023. A făcut-o cu entuziasmul celui care se reîntoarce acasă. Dar și cu neliniștea celui care știe că acest „acasă” s-a schimbat între timp.

Sentimentul pe care îl descrie, că nu aparții pe deplin nicăieri, e unul pe care cercetătorii care studiază migrația de întoarcere îl numesc „liminality”. E o stare de prag, de suspendare între două identități. Nimeni nu te pregătește pentru el. Nici cei care te cheamă acasă cu discursuri calde despre neam și țară – interesat, bineînțeles –, nici birocrația care îți cere dosar cu șină la fiecare pas, deși, teoretic, procedurile sunt online.

România are peste patru milioane de cetățeni stabiliți în alte țări. E una dintre cele mai mari diaspore din Uniunea Europeană, raportată la populația totală. Decenii la rând, România a exportat oameni.

Acum, pentru prima dată de după 1990, balanța migratorie a început să se echilibreze. Conform datelor INS, în 2022 România a înregistrat pentru prima dată o creștere a populației rezidente, pe fondul unui flux de repatriere care a început timid după 2019 și a continuat în anii următori. Zeci de mii de oameni se întorc anual. Nu în masă ori cu fanfare. Ci o fac tăcut, cu familia, bagajele și cu experiența anilor petrecuți în altă parte.

Și totuși, deși se întorc, nu sunt primiți

Nu în sensul că cineva le trântește ușa în față. Ci în sensul mai subtil, mai dureros: al privirii care îi cântărește, al întrebării nerostite –  „de ce ai venit?”, al etichetei care li se pune înainte să apuce să deschidă gura.

Acesta este subiectul unui studiu realizat de cercetătorul Anatolie Coșciug, profesor la Universitatea de Vest din Timișoara și de Elena Popa de la Universitatea din Akron, publicat în 2025, după ani de muncă: „Strangers at home” – Străini acasă.

Medicul de la Nădlac și cele 3.376 de comentarii

Totul a pornit de la declarație care a incendiat internetul românesc, în martie 2020. În primele zile ale pandemiei, când șantierele din Europa s-au închis și sute de mii de români au luat drumul spre casă, un medic de la punctul de trecere a frontierei de la Nădlac a spus, printr-o înregistrare devenită virală, că nu se luptă doar cu epidemia de COVID-19, ci și cu „indolența, obrăznicia și lipsa de respect a celor care intră în țară”, adăugând că nu vorbește despre diaspora, despre „românii de afară care sunt un exemplu de caracter și decență”, ci despre „cei pentru care furtul, prostituția și cerșitul nu mai funcționează”.

La acea vreme, declarația acestuia a primit 11.000 de comentarii și a fost distribuită de 33.000 de ori.

Anatolie Coșciug și Elena Popa au văzut în acel moment nu un incident izolat, ci o fereastră spre altceva, mult mai adânc. Au colectat 3.376 de comentarii de pe paginile web și de pe Facebook ale trei dintre cele mai citite publicații online din România pe parcursul a șase luni, din martie până în septembrie 2020. Au analizat felul în care românii din țară vorbeau despre compatrioții lor întorși acasă.

„Inițial, și noi am crezut că e doar un medic care a avut o zi proastă și și-a făcut declarația respectivă”, spune Coșciug. „Și că o să treacă. Și că noi, ca societate, asociem în principal cu lucruri pozitive migrația de întoarcere. Dar analizând comentariile, am văzut că, de fapt, genul acesta de atitudini, de perspectivă, de felul în care îi considerăm pe românii care se întorceau acasă, e mai degrabă negativ. Perspectiva pe care a avut-o doctorul s-a dovedit a fi nu una trecătoare, de moment, ci una împărtășită de o mare parte a românilor și a membrilor comunităților noastre. Nu e un incident izolat”, mai explică el.

Diaspora „bună” și acea diasporă cu „migranți răi”

Cercetarea lui Coșciug și Popa a identificat un mecanism social precis. Românii din țară nu resping în bloc diaspora. Dimpotrivă – cei plecați și stabiliți în afară sunt văzuți cu admirație, chiar cu un fel de mândrie. Problema apare în momentul în care se întorc.

Studiul descrie o distincție clară în comentariile analizate, între „diaspora bună” – cea care a rămas în străinătate – și „migranții răi” – cei care s-au întors. Primii sunt educați, angajați legal, asigurați, trimit bani acasă și votează anti-PSD. Ceilalți sunt văzuți ca muncitori sezonieri, lucrând informal, dependenți de ajutoare sociale, percepuți ca romi.

„Aceasta nu este diaspora... aceștia sunt cei care umblă prin lume, escroci care cară tot soiul de gunoaie”, e unul dintre comentariile citate în studiu.

Coșciug explică că cei patru markeri care construiesc figura „returnatului nedemn” – educația, profesia, statutul legal și statutul social. Astea nu funcționează independent, ci se potențează reciproc.

„Lucrează împreună, se intersectează și uneori se potențează”, spune el. „Dacă le ai pe toate, s-ar putea să fii mai rău văzut decât dacă ai doar câteva. Și se intersectează și cu alte caracteristici – grupul etnic din care faci parte, în ce țară ai fost”.

Iar țara din care te întorci contează enorm în ochii vecinilor tăi.

„Cei care se întorceau din Spania sau Italia erau toți văzuți drept căpșunari, oameni care lucrează în condiții grele, sezonier, de regulă informal”, spune Coșciug. „Pe când dacă veneai din Germania sau din Austria, erai văzut cu o anumită competență mai bună, erai mai bine educat. Conta inclusiv țara și ce prejudecăți avem noi despre românii din țările respective. Poveștile cu românii din Italia care au ajuns în presă au jucat un rol important. Genul acesta de discuție e mai puțin prezent când vine vorba de Germania sau de țările nordice”, adaugă el.

Cel mai dur strat al stigmei e rezervat românilor de etnie romă. Studiul documentează un fenomen pe care cercetătorii îl numesc „dublă discriminare”: romii care se întorc din străinătate se lovesc atât de xenofobia din țările de adopție, cât și de rasismul din România. Comentariile analizate conțin etichete dezumanizante – „ciori”, „tuciurii”, „cormorani” – la care se adaugă stereotipuri despre nomadism și criminalitate.

Ce îi deranjează, de fapt, pe cei care au rămas

La baza ostilității stau, potrivit studiului, două mari teorii: competiția pe piața muncii și distanța socială. Cei întorși sunt percepuți ca o amenințare – la locurile de muncă, la resursele de asistență socială, la sistemul de sănătate.

„Îi deranjează că unii dintre ei lucrează în situații iregulare în afara țării”, explică Coșciug. „Avem sute de mii de oameni care lucrează în sectorul construcțiilor, de exemplu, unde mulți dintre ei nu sunt angajați în mod clasic. În momentul în care s-au închis șantierele din cauza pandemiei, cei mai mulți au dorit să se întoarcă acasă. Și ăsta e un tip de argument invocat foarte des în comentarii: uite, ăștia n-au contribuit cu nimic, au lucrat pe șantierele din afara țării sau în agricultură, și pe lângă că n-au contribuit nimic, vin acum să profite de sistemul de sănătate. Vin și mai pun presiune pe noi și ne iau locurile în spitale și puținii bani pe care îi avem, pe care ar trebui să-i direcționăm spre sistem, va trebui să-i direcționăm spre ei”.

Acceptarea e condiționată și politic. Cei întorși sunt primiți mai bine dacă sunt percepuți ca anti-PSD. Dacă nu se aliniază acestei orientări, sunt excluși. Contribuțiile economice – remitențele trimise acasă, care au ajuns în 2023 la 6,5 miliarde de euro, aproape 3% din PIB – sunt recunoscute, dar contestate în același timp.

„Trimit bani pentru familiile lor, nu pentru noi! Muncesc pentru alte țări, nu pentru România! Copiii lor primesc alocații pe spinarea celor din țară!” e tonul multor comentarii din studiu.

„Noi ne-am uitat la un moment de criză”, adaugă Coșciug. „Dar putem vedea că, dacă ne uităm la povestea migrației de întoarcere în România, procesul e puternic legat de momente de genul acesta. Prima dată a fost criza din 2008 – atunci am avut una dintre cele mai mari migrații de întoarcere, mai ales din Spania și Italia. După asta a fost criza Brexit. Și apoi COVID. Deci momentele de genul acesta, care duc la o creștere a migrației de întoarcere în România, nu sunt o excepție. Sunt parte din fenomen”.

„Dacă aș fi știut la ce mă întorc...”

Gabriela Țibrea are 43 de ani și o cafenea lângă o facultate din Cluj. A absolvit Facultatea de Istorie la Cluj-Napoca și, imediat după ce a terminat, a plecat în Spania împreună cu soțul ei, coleg de facultate. Au stat 12 ani. Copiii ei s-au născut acolo.

„Ne-am întors în 2017, când fiica noastră cea mai mare trebuia să înceapă clasa zero. A fost un moment ales, din ideea de a nu-i întrerupe ciclul educațional. A terminat grădinița și, când a început un alt nivel, am venit în România. Băiețelul avea 2 ani”, povesteștea ea.

În 2018, a accesat programul Start-up Diaspora – o linie de finanțare din fonduri europene, gestionată local prin asociații și grupuri de acțiune locală, care le oferea românilor întorși din diasporă sprijin pentru a-și deschide o afacere. A câștigat finanțarea și a deschis cafeneaua.

„A fost multă birocrație, foarte multe hârțogării. Nu primeai tranșa a doua decât dacă bifai anumite obiective în prima parte. Cumva, proiectul putea fi gândit altfel. Și după aceea ne-am lovit de pandemie, deci a fost o experiență grea, dar am trecut cu bine”, adaugă ea.

Cafeneaua există și acum. Dar Gabriela spune, fără ezitare, că dacă ar lua-o de la capăt, nu s-ar mai întoarce.

„Dacă aș fi știut la ce mă întorc, nu mi-aș fi lăsat stilul de viață, comoditatea, faptul că eram la mare. Faptul că ai atâtea posibilități pentru copii – înot, de exemplu, atâtea sporturi subvenționate unde plătești o sumă derizorie și beneficiezi de foarte multe servicii și activități. Aici este imposibil”, explică ea.

Problemele cu care s-a lovit nu sunt cele pe care și le-ar fi imaginat cineva dinainte. Nu a întâmpinat ostilitate directă. Problema a fost sistemul – educația care nu integrează copiii cu dizabilități, absența unui sistem de after-school accesibil, birocrația antreprenorială, instabilitatea fiscală.

„Am un copil diagnosticat cu autism și nu a fost acceptat. Nu se merge pe ideea de incluziune decât la nivel declarativ. Faptic, ce mi s-a părut complicat a fost că noi trebuia să muncim și nu aveam cu cine să lăsăm copiii, pentru că nu există sistem de after-school decât cu plată. Dincolo (în Spania – n.r.), exista asociația părinților în cadrul școlii, cu cantină, și în contra unei sume modice, copiii puteau să rămână până la o anumită oră. Munca se îmbină mai ușor cu familia în afară. Iar la grădiniță – pe lângă faptul că ni se spunea tot timpul că n-avem ce căuta acolo dacă copilul strănuta o dată – imediat erai sunat că trebuie să vii după copil. Dincolo, există un cabinet medical, merge copilul, îl evaluează, și doar dacă are febră 39 te sună. Aici, pentru orice situație, părintele trebuie să lase totul și să fugă”, spune femeia.

„Ne cheamă pământul. Iar apoi ne dăm seama că adaptarea e dificilă”

Ce le spune Gabriela românilor care, după ani petrecuți în afară, se gândesc să se întoarcă?

„Să stea acolo. În primul rând, este foarte multă instabilitate fiscală, nu ai nicio siguranță. Lucrurile se schimbă de pe o zi pe alta. Dacă totuși vor să încerce, le-aș zice să-și ia un timp de probă, dar să nu renunțe definitiv la ce au acolo. Românii au o altă tipologie ca și clienți. Au o altă mentalitate, critică foarte repede. Oamenii caută mereu senzaționalul, ceva nou care să-i scoată din rutină, dar este greu să-i fidelizezi. Și pentru că mulți nici nu-și permit financiar. În afară, îți permiți să ieși în oraș mult mai des”, își justifică ea răspunsul, care vine din experiența anilor de antreprenoriat aici.

Și totuși – nu regretă că a încercat.

„Cred că cei mai mulți ne întoarcem de dragul țării. Ne cheamă pământul. Iar apoi ne dăm seama că adaptarea e dificilă. Ideea este că aici simți nevoia să te implici mai mult, să pui umărul ca să fie mai bine în țară, dar ești destul de limitat”, spune Gabriela Țibrea.

Întoarcerea care n-a fost planificată

Marius Matichescu este decanul Facultății de Sociologie și Asistență Socială din Timișoara. A petrecut 8-9 ani în Franța – mai întâi la masterat, apoi la doctorat, cu un internship la European Center for Minority Issues din Germania la mijloc. S-a întors în 2011, fără să-și fi planificat întoarcerea.

„În 2010, când m-am hotărât să vin în țară, n-am venit neapărat cu gândul de a mă întoarce definitiv. Am venit cu gândul de a-mi termina de scris teza de doctorat, pentru că nu mă mai descurcam cu jobul în Paris. M-am întors acasă ca să mă concentrez doar pe scris. Lucrurile au luat o întorsătură oarecum neașteptată. Unul dintre colegii mei m-a întrebat dacă nu vreau să am câteva ore la plata cu ora, pentru că toată ziua eram la bibliotecă. M-am bucurat mult și de acolo a început. Iată că deja sunt 15-16 ani de când sunt în România”, a declarat acesta, pentru Antena3.ro.

Spre deosebire de Gabriela, Matichescu spune că întoarcerea a fost, profesional, cel mai bun lucru pe care l-a putut face.

„Dacă aș fi rămas în Franța, nu știu dacă aș fi avut același parcurs. Odată întors în România, am fost un român format în străinătate, cu experiența de lucru de acolo, cu tot ce înseamnă know-how-ul pe care l-am dobândit și pe care am putut să-l implementez. Asta m-a ajutat enorm în dezvoltarea mea profesională. Am beneficiat și de un colectiv primitor, care m-a lăsat să-mi pun în practică proiectele”, explică el.

Și totuși, nici el nu a scăpat de sentimentul de dezorientare.

„Mi-a fost destul de greu să mă adaptez. Erau multe lucruri cu care nu mai eram obișnuit. Mi se părea că nu mai vorbesc aceeași limbă cu oamenii mei. Aveam alte așteptări de a mă raporta la lucruri și la viață. A fost o chestiune de timp până când m-am reechilibrat și până când pot să spun că m-am reintegrat în societatea românească”, adaugă Marius Matichescu.

„Sunt un om optimist de felul meu și am întâlnit un oarecare pesimism în general, o lipsă de încredere în oameni, în posibilități, în instituții. Și nu rezonam cu asta, pentru că lucrurile pot fi ameliorate, îmbunătățite. Și cred că în toată perioada asta de când sunt aici, realmente lucrurile s-au schimbat în bine. Sunt și multe lucruri care pot fi îmbunătățite. Dar schimbarea există” – Marius Matichescu.

Numerele care ne arată că repatrierea a început deja

Robert Santa este cercetător-șef la Rethink România, un think tank care se ocupă de politici publice în zona capitalului uman. Împreună cu Anatolie Coșciug, a semnat studiul „România în 2023 — Spre o nouă realitate demografică”. Datele pe care le citează schimbă perspectiva asupra fenomenului.

„Diaspora românească din Europa s-a format în mai multe valuri, dar cele mai importante au fost înainte și după aderarea la UE, și imediat după 2014, când foarte multe țări au ridicat restricțiile. A ajuns la aproape 4 milioane. Circa 90% s-a mutat în doar șapte țări: Italia, Germania, Marea Britanie, Spania, Belgia, Austria și Franța. La un moment dat am început să vedem că multe dintre aceste diaspore s-au plafonat și au început chiar să scadă numeric”, ne explică Robert Santa.

Cifrele ne arată un trend clar: numărul românilor stabiliți în Italia și Spania a scăzut continuu. Din Marea Britanie, mulți au plecat după Brexit. Acum, inclusiv diaspora din Germania – care a crescut constant ani la rând – dă semne de plafonare.

„Când vedem plafonarea acestor diaspore simultan, ne este clar că vorbim acum de o întoarcere parțială a românilor, lucru pe care îl prinde și INS-ul. Nu vorbim de o întoarcere în masă, cu sute de mii sau milioane – majoritatea diasporei e încă acolo – dar în ultimii 5-6 ani avem această tendință de reîntoarcere, de ordinul a unor zeci de mii în țară” – Robert Santa.

De ce se întorc? Răspunsul este, în mare parte, economic – dar nu în sensul pe care ne-am aștepta. Nu pentru că România a devenit brusc bogată, ci pentru că diferența de venituri față de țările de destinație s-a micșorat dramatic.

„Dacă ne aducem bine aminte, în 2007 și în 2014, când au fost marile valuri de migrație, vorbeam de salarii care erau de 10 ori, respectiv de 5-6 ori mai mari decât ale românilor. Acum, diferența este de 2 la 1 sau uneori chiar mai mică, dacă vorbim de Italia. Scăderea acestor diferențe salariale a stimulat reîntoarcerea”, spune Santa.

Dar dacă bariera economică s-a micșorat, un alt sondaj, al celor de la Repatriot – realizat anual pe eșantioane de peste 1.100 de români din diasporă – arată că intenția de reîntoarcere este în 2025 la cel mai scăzut nivel din ultimii zece ani. În 2017, 70% dintre românii din diasporă declarau că intenționează să revină în România. În 2025, doar 29%.

Răspunsul pe care cercetarea lui Coșciug îl oferă este că bariera nu mai este economică. Ci este una socială.

Cum a fost construită o rețea din nimic

Marius Bostan este antreprenor și unul dintre fondatorii platformei Repatriot, proiect al organizației Romanian Business Leaders – o rețea de oameni de afaceri fondată acum peste 12 ani. Repatriot a pornit în 2015 dintr-o foaie de hârtie la un summit de antreprenori.

„În 2015 a fost lansarea proiectului. A fost cel mai votat proiect. Atunci era doar o foaie. Propuneam să înțelegem problema, să lansăm un mesaj, să facem câteva conferințe în care să ne întâlnim cu cei plecați. Ne-am strâns, eram 20-30 la început. După primele interacțiuni, în 2015-2016, cu câteva sute de antreprenori români, ne-am dat seama de dimensiunea problemei, dar și de oportunitatea care ar putea fi în viitor și de importanța diasporei ca ancoră strategică pentru România”, spune Marius Bostan.

Zece ani mai târziu, membrii proiectului se pot lăuda cu faptul că mișcarea a atins direct, față în față, aproape 20.000 de oameni. Repatriot a creat cluburi de business românești în mai multe țări europene, a organizat conferințe în Spania, Italia, Franța, Germania, a conectat antreprenori din diasporă cu oportunități din România. Și nu cu bani de la stat, ci cu voluntariat și resurse proprii, susține Bostan.

„Cineva din zona de administrare a unui astfel de program mi-a relatat că după primul an de pandemie, 80% din firmele înființate prin Start-up Diaspora existau și creșteau. Undeva la 50% și-au dublat cifra de afaceri și numărul de angajați. Ceea ce arată că a fost o investiție formidabilă. Au fost mai reziliente companiile astea, făcute de antreprenori din diasporă, poate decât oricare alt program de start-up” – Marius Bostan.

„Jumătate din spiritul antreprenorial al României e plecat”

Totuși, ce le lipsește românilor? De ce nu sunt mai mulți români care să își dorească să fie antreprenori în țara lor?

„Esența primei bariere este lipsa de încredere. 80% dintre cei din diasporă nu au încredere în stat, în partide, în oamenii politici. Dacă un om politic le spune că în România mai sunt și lucruri bune, nu prea îl cred. Trebuie să vadă direct de la prieteni, de la rude, de la canale de încredere. Și atunci asta e lupta noastră – să găsim tonul prin care informația reală să fie transmisă astfel încât ei să aleagă în cunoștință de cauză și să fie conectați cu România”, spune antreprenorul.

„Îndrăznesc să spun că aproape jumătate din spiritul antreprenorial al României e plecat. El când ajunge acolo nu neapărat că se dezvoltă pe măsura capabilității sale. O să se dezvolte la a doua generație. Deci dacă nu-i aducem înapoi sau nu-i conectăm cu România, pierdem nu doar numărul în sine, ci concentrația de spirit antreprenorial” – Marius Bostan.

Discursul care te cheamă acasă și realitatea care te respinge

În inima acestui subiect, există un paradox. Care devine din ce în ce mai vizibil cu fiecare rundă de alegeri care trece.Pe scena politică românească, diaspora a devenit un subiect fierbinte. Toată lumea vrea să-i aducă pe românii plecați acasă. Cel puțin în discurs.

Călin Georgescu, după primul tur al alegerilor prezidențiale din noiembrie 2024, le-a transmis celor din diasporă: „Românii noștri din cealaltă Românie, de peste graniță. Vă rog, fiți pregătiți să vă întoarceți acasă cu adevărat. Avem nevoie de voi pentru a reface țara. Avem nevoie să fim împreună. Ați prins experiență la alții. Considerați că ați fost acolo pentru a aduce înapoi tot ce ați învățat bine, dar să aduceți cu voi și din tristețea și frustrarea de acolo, ca să îi învățați și pe alții că nicăieri nu este mai bine ca acasă”.

George Simion, după primul tur din mai 2025, a transmis și el un mesaj video pentru diasporă: „România pe care o visați, România în care vreți să vă întoarceți, o vom construi împreună. E victoria voastră, a celor plecați, dar niciodată rupți de neamul românesc, a celor care și-au crescut copiii cu limba română pe buze și cu dorul în suflet, a celor care nu au uitat cine sunt. Voi sunteți coloana vertebrală a demnității românești”.

Mesajele sunt calde, inclusiv la suprafață. Dar cercetarea lui Coșciug și Popa arată că în spatele acestui discurs se ascunde o selecție implicită, pe care nimeni nu o formulează explicit: sunt doriți acasă cei care „nu au uitat cine sunt”, cei „cu limba română pe buze și cu dorul în suflet”. Adică exact diaspora bună – educată, venită din țările potrivite, cu orientarea politică potrivită. Nu căpșunarul din Italia. Nu muncitorul de pe șantier din Spania. Nu romul întors acasă. Ei nu-s bine primiți. Culegătorul de sparanghel să stea acolo, pe câmpurile lui. Nu contează că-și cheltuiește mai toți banii în România și pentru familia rămasă în urmă aici.

„Mesajul naționalist e puternic ancorat și puținele programe care sprijină diaspora sunt pătrunse de mesaje și simboluri de genul acesta”, spune Coșciug. „Singurele finanțări serioase care se dau în direcția asta de către stat merg foarte mult pe ideea asta – limba română, biserica, asociații culturale în cel mai simplu sens, în care ne întâlnim și purtăm ie. Adică nu discutăm la modul concret, real, ce e România astăzi, cum s-a schimbat, care sunt nevoile, care e realitatea. Și prin mesajul acesta, foarte simplist și etnic, uităm că suntem o țară foarte diversă – etnic, religios, și în foarte mulți alți termeni”.

La rândul lui, Marius Bostan susține că suveraniștii „parazitează ideile bune”.

„Au copiat temele noastre. Sunt niște paraziți ai unor idei bune, le preiau ca să le aducă în derizoriu. La fel cum sentimentul patriotic profund și real nu e exprimat de ei – noi chiar facem asta prin munca noastră, prin banii noștri – sunt niște imitatori care încearcă să paraziteze patriotismul și să-l aducă în derizoriu” – Marius Bostan.

Robert Santa adaugă și el o nuanță importantă din perspectiva datelor.

„N-ar trebui să supraestimăm potențialul de impact al măsurilor de reintegrare. Dacă ne gândim, însăși migrația românilor spre diasporă a fost făcută fără niciun fel de facilități. Ba dimpotrivă, multe țări le-au pus extrem de multe obstacole. Deci decizia de migrare nu pare să fie puternic influențată de facilitățile existente. Oamenii pleacă și se întorc din motive personale, economice și sociale – nu pentru că statul i-a chemat sau i-a descurajat” – Robert Santa

Ce oferă statul și cât valorează în realitate

În teorie, și scris pompos pe niște site-uri, există un ecosistem de programe dedicate românilor care vor să se întoarcă sau să investească acasă. Cel mai nou și mai amplu dintre ele este „Diaspora Investește Acasă”, lansat în mai 2026 de Ministerul Finanțelor cu un buget de 100 de milioane de euro.

Granturile pot acoperi până la 60% din valoarea unui credit de investiții, în limita a 200.000 de euro per beneficiar. Creditele pot ajunge până la 500.000 de euro și sunt administrate prin Banca de Investiții și Dezvoltare. Condiția: beneficiarii trebuie să aibă experiență profesională sau studii relevante de minimum un an în domeniu și să mențină investiția cel puțin 3 ani de la finalizare.

Înainte de acesta, a existat Start-up Nation Diaspora (Pilonul II), cu o alocație de maximum 200.000 de lei per beneficiar – programul prin care Gabriela Țirlea și-a deschis cafeneaua din Cluj. Și Start-up Diaspora, derulat prin fonduri europene POCU 2014-2020, care a finanțat aproximativ 1.000 de companii.

„Din câte știu, au fost programe punctuale. Sunt trei lucruri clare: unu, aceste programe nu sunt sistematice; doi, nu sunt foarte bine finanțate; și trei, nu au un caracter permanent, vizibil și foarte ușor de utilizat. Nu există un punct de comunicare unic în care o persoană care vrea să se repatrieze, din cinci clickuri, să poată accesa beneficiile respective” – Robert Santa.

„Guvernul a fost tot timpul sub o presiune oarecum din societatea civilă”, adaugă Bostan. „ Dar a fost un gen de programe care, după părerea mea, a fost prea puțin și prea prost administrat sau nu atât de bine țintit”. Prima problemă, susține el, a fost una de comunicare: „Nimeni nu crede că poate să primească bani gratis”.

Anatolie Coșciug este de părere că programele rezolvă, în cel mai bun caz, o parte a problemei economice. Dar dimensiunea socială – respingerea, stigma, sentimentul de a fi privit ca un străin în propria țară – nu e abordată de niciun program public.

„Nu distingem între diaspora care a migrat din România și diaspora etnică, care trăiește în alte comunități istorice. Punem totul la grămadă. Nu putem spune că un tânăr din Cernăuți, care a învățat limba română doar acasă, în familie, e la fel cu un tânăr ai cărui părinți au plecat din București și care a crescut în Bruxelles știind patru limbi. Sunt cu totul alte nevoi, realități, experiențe. Și dacă le punem împreună, nu facem de fapt nimic” – Anatolie Coșciug.

„Nu mai vorbesc aceeași limbă ca a oamenilor mei”

Andra povestește, cu un soi de detașare câștigată greu, că prima surpriză la întoarcere a fost una pozitivă: oamenii se ofereau să ajute, să recomande joburi, să facă legături. Lucru cu totul neobișnuit față de Marea Britanie, unde „oamenii se țin mai mult pentru ei, nu-și oferă așa ușor opiniile”.

A doua surpriză a fost birocrația.

„În afară, te înregistrai într-un loc și după aceea totul era automat. Aici mi se pare că e mult mai greu. E nevoie de dosar cu șină la fiecare pas”, își amintește ea.

Și a treia surpriză – cea mai dificilă – e sentimentul ăla cu care s-a trezit dintr-o dată: de suspendare. De câte o jumătate de om împărțit în două lumi. Dar niciodată întreg.

„Locuind în străinătate un timp îndelungat, la revenirea în țară simți că ești între locuri. Nu ești întreg, cumva. Nici acolo, nici aici. Nu aparții complet de niciun loc. Și cred că asta e un sentiment care mă așteptam să treacă odată ce stau aici mai mult timp, dar cumva rămâne. Chiar și după – deja sunt aici de 3 ani – tot mai am momente în care, e normal, compari cu cum erau lucrurile dincolo” – Andra.

Nu regretă întoarcerea. Dar nu exclude că ar putea pleca din nou.

„Cred că reintegrarea este un parcurs mai lung decât te-ai aștepta. La început, când te întorci, lucrurile sunt pline de entuziasm. Dar odată ce te așezi și intervine rutina, se văd anumite diferențe pe termen lung. Nu e ca și cum te-ai întors și după un an gata, te-ai reintegrat. Durează puțin mai mult. Oamenii sunt foarte adaptabili, poți să te întorci. Dar depinde și ce prioritizezi în diferite puncte ale vieții” – Andra.

Un concert de manele fără dirijor

România a exportat oameni timp de trei decenii. Acum, pentru prima dată, fluxul începe să se inverseze. Zeci de mii de oameni se întorc anual – cu experiență acumulată în alte sisteme, cu o altă înțelegere a ce înseamnă serviciile publice funcționale, cu spirit antreprenorial format în condiții de competiție reală.

Rethink România estimează că repatrierea va fi o sursă majoră de noi rezidenți în cazul în care se mențin actualele tendințe de convergență economică dintre România și restul UE. Și că persoanele repatriate aduc cu ele competențe, atitudini, deprinderi și experiențe care pot revitaliza comunitățile spre care se îndreaptă.

Dar statul român nu are un sistem care să gestioneze asta. Nu știe câți s-au întors. Nu are un punct unic de acces pentru programele existente. Nu face distincție între categorii complet diferite de persoane pe care le pune sub umbrela „diaspora”. Și, mai ales, nu are niciun instrument pentru dimensiunea socială a problemei – pentru sentimentul de respingere pe care îl documentează studiul lui Coșciug.

„E ca la un concert de manele”, spune Coșciug. „Nu e un dirijor, nu e un efort susținut. Și asta se vede în felul în care arată migrația de întoarcere în România – nemăsurată, neobservată, neînțeleasă. Se întâmplă peste tot, dar nicăieri în același timp”.

Între timp, discursul politic continuă să îi cheme acasă pe toți – pe cei cu limba română pe buze și cu dorul în suflet, pe cei care nu au uitat cine sunt. Fără să explice ce se întâmplă când ajung. Fără să pregătească nici societatea care îi primește, nici statul care ar trebui să îi integreze.

Andra are 33 de ani și trăiește de trei ani într-o țară în care se simte uneori ca un străin. Nu știe dacă va rămâne. Știe doar că sentimentul de a nu aparține complet nicăieri nu a trecut, cum se aștepta. Iar ea nu e singura care simte asta.