O insulă baltică cu oameni care trăiesc după propriile reguli a cerut unirea cu Suedia dar a ajuns la Estonia. Cum a fost posibil

Locuitorii insulei Ruhnu i-au cerut regelui Suediei unirea cu această țară, iar după ce tentativa lor a eșuat, s-au folosit de disputa între două state baltice pentru a obține drepturi speciale din partea guvernului de la Tallinn, relatează ERR, radiodifuzorul public estonian.

Ruhnu este cea mai sudică insulă a Estoniei, fiind situată în Golful Riga și având o suprafață mai mică de 12 kilometri pătrați.

Până acum, integrarea insulei Ruhnu în Estonia a fost analizată în principal prin prisma disputei teritoriale cu Letonia, amintește ERR.

Însă o nouă cercetare realizată de istoricul Mart Kuldkepp arată cum comunitatea insulară suedeză, alcătuită din câteva sute de locuitori, a jucat un rol activ în negocieri.

Potrivit studiului, oamenii de pe Ruhnu au profitat cu abilitate de interesele concurente ale Estoniei, Letoniei și Suediei pentru a obține o serie de drepturi speciale din partea noului stat estonian.

„S-a considerat, în general, că a existat un diferend cu Letonia privind apartenența insulei Ruhnu. Am vrut să privesc această poveste mai atent, dar nu doar din perspectiva Estoniei și Letoniei. 

Am vrut să o examinez și din perspectiva locuitorilor din Ruhnu și a modului în care au încercat să-și apere și să-și promoveze propriile interese în acea situație”, a explicat istoricul.

Suedezii din Ruhnu au cerut alipirea la patria-mamă acum mai bine de 100 de ani

Cercetarea a pornit de la documente neutilizate până acum, descoperite în Arhivele Naționale ale Suediei. E vorba de petiții trimise de locuitorii din Ruhnu regelui Suediei în 1920 și 1921. 

Conform documentelor, insularii solicitau acceptul regelui pentru unirea cu Suedia. 

Descoperirea l-a determinat pe Kuldkepp să se întrebe cum au ajuns locuitorii insulei să gestioneze ei înșiși această situație.

Pe lângă arhivele suedeze, istoricul a utilizat materiale din arhivele estoniene, din presa vremii și, într-o măsură mai redusă, din surse letone.

„Dacă privești doar documentele estoniene sau suedeze, imaginea rămâne incompletă. Analizarea problemei din mai multe direcții a făcut posibilă aducerea locuitorilor insulei în prim-plan”, a explicat istoricul.

O insulă care trăia după propriile reguli

Ruhnu a fost diferită de toate celelalte comunități suedeze de pe litoral.

A fost singura așezare „complet suedeză” din Estonia și, timp de secole, a făcut parte din Livonia - un teritoriu împărțit în prezent între Letonia și Estonia.

Și mai importantă s-a dovedit izolarea sa excepțională.

„Iarna, era aproape imposibil să ajungi pe insulă. În jurul ei se forma un câmp compact de gheață care bloca total circulația. Există relatări potrivit cărora chiar și știrile despre cele mai importante evenimente politice ajungeau pe insulă cu mare întârziere”, arată istoricul.

Din acest motiv, autoritățile Imperiului Rus aveau o prezență foarte limitată pe Ruhnu.

„Imperiul Rus nu dispunea de capacitatea administrativă necesară pentru a se asigura că taxele erau colectate corespunzător, că recruții erau încorporați sau că reglementările oficiale erau respectate”, menționează Kuldkepp.

Această situație i-a făcut pe locuitorii din Ruhnu să creadă că aveau dreptul de a trăi independent și că privilegiile acordate în perioada dominației suedeze erau încă valabile.

„Ei aveau propria interpretare a dreptului suedez și credeau că trăiesc încă sub vechile legi suedeze. Considerau că regele Suediei le acordase, cândva, anumite privilegii și că acestea își păstrau valabilitatea”, a subliniat cercetătorul.

Această convingere le-a modelat identitatea și le-a creat sentimentul că beneficiază de un statut aparte. 

Potrivit lui Kuldkepp, ei se considerau, într-un anumit sens, superiori atât celorlalți suedezi din zonele de coastă, cât și estonienilor.

Oamenii din Ruhnu au profitat de divergențele dintre Estonia și Letonia

Dacă pentru majoritatea estonienilor apariția Republicii Estonia independente a reprezentat un nou început, pentru locuitorii din Ruhnu situația a fost exact invers. 

În timp ce noul stat oferea oportunități suplimentare celor mai mulți suedezi de pe coastă, oamenii din Ruhnu au simțit că fac un pas înapoi.

„Se obișnuiseră să trăiască separat. Își organizau viața după bunul plac și nimeni nu îi deranja prea mult. Dintr-odată însă, apare Republica Estonia și începe să-și impună autoritatea pe insulă, spunându-le că și ei trebuie să plătească taxe, că nu mai pot lua gratuit lemn din pădurile statului și că modul lor de viață trebuie să se schimbe”, a explicat istoricul situația care a provocat opoziția comunității.

„Astăzi se vorbește despre 'orbirea privilegiului': ideea că, dacă ai beneficiat mult timp de un statut privilegiat, pierderea acestuia pare nedreaptă. Atitudinea locuitorilor din Ruhnu a fost foarte asemănătoare”, a continuat el.

Oamenii nu s-au limitat la proteste. Au înțeles rapid că disputa dintre Estonia și Letonia privind apartenența insulei le oferea spațiu de negociere.

„Au reușit să profite de această împrejurare. Puteau spune oricând că, dacă nu le convine situația din Republica Estonia, poate vor prefera să aparțină Letoniei”, a punctat Kuldkepp.

Acest lucru a obligat statul estonian să caute compromisuri.

„Când ai de-a face cu o comunitate mică, de câteva sute de persoane, care trăiește într-un mod tradițional pe o insulă izolată, ai putea presupune că oamenii nu gândesc în termeni de mare politică. Eu cred însă că, într-o măsură considerabilă, chiar asta făceau”, a sintetizat istoricul.

Ideea alipirii la Suedia nu a apărut peste noapte

În 1920, locuitorii din Ruhnu i-au adresat regelui Suediei o cerere de unificare cu Suedia. Nu a fost o idee apărută peste noapte.

„Locuitorii din Ruhnu au menținut întotdeauna legături destul de strânse cu Suedia. Ceea ce nu primeau din partea statului rus primeau, cu siguranță, din partea Suediei”, subliniază Kuldkepp.

Suedia a finanțat, de exemplu, construirea unei noi biserici, a trimis preoți pe insulă, expediat cadouri de Crăciun și a recurs și la alte forme de sprijin.

La rândul său, Ruhnu stârnea un interes aparte în Suedia.

„Din perspectiva suedeză, Ruhnu era privită aproape ca un muzeu etnografic. Părea că oamenii de acolo trăiau aproape la fel cum trăiseră strămoșii suedezilor moderni, dar cu o mie de ani în urmă. Într-un anumit sens, atitudinea era una paternalistă. 

Se considera că nu ar trebui introduse prea multe inovații și că locuitorii ar trebui să-și continue stilul tradițional de viață”, spune cercetătorul.

Totuși, în fața cererii insularilor, guvernul suedez a rămas prudent.

„Nu dorea să se implice prea mult în ceea ce se întâmpla în estul Mării Baltice. Nu voia să creeze o situație în care Suedia ar fi putut fi atrasă ulterior într-un conflict cu Rusia”, arată Mart Kuldkepp.

După ce Suedia a recunoscut independența Estoniei, perspectiva anexării insulei a devenit practic imposibilă. 

În aceste condiții, locuitorii din Ruhnu și-au schimbat obiectivele și au încercat să-și păstreze privilegiile istorice în cadrul Estoniei, trimițând o nouă scrisoare în care își prezentau revendicările.

Oamenii din Ruhnu au obținut de la Estonia ce n-au primit de la Suedia

A doua petiție s-a dovedit un succes.

Insularii au primit dreptul de a folosi gratuit pădurile statului, au fost autorizați să-și efectueze serviciul militar obligatoriu pe insulă, iar mai multe alte aranjamente speciale au fost păstrate.

Părțile au explicat situația în mod diferit.

Potrivit lui Kuldkepp, locuitorii din Ruhnu susțineau că e vorba de drepturile lor străvechi, însă statul estonian nu dorea însă să le justifice în acest fel, ci ca pe simple decizii administrative.

„Puteau lua gratuit lemn din pădurile statului, dar nu pentru că era un privilegiu vechi, ci pentru că ei se ocupau și de întreținerea pădurilor. De asemenea, nu erau scutiți de serviciul militar obligatoriu; li se permitea doar să-l efectueze pe insula natală”, spune el.

Acest compromis le-a permis celor din Ruhnu și guvernului de la Tallinn să susțină că și-au atins, fiecare, obiectivele.

Estonia a „cumpărat” loialitatea insulei Ruhnu

Mart Kuldkepp consideră că unul dintre cele mai remarcabile episoade este așa-numita „expediție a unturii de focă” din 1919.

La momentul respectiv, statul estonian a cumpărat untura de focă produsă de locuitorii din Ruhnu și, în schimb, le-a furnizat arme. 

Tot atunci, Estonia și-a instaurat autoritatea asupra insulei.

„Este o parte a Republicii Estonia care a fost, în esență, integrată în teritoriul estonian, oferindu-li-se localnicilor ceva în schimb”, argumentează istoricul, adăugând: 

„Nu cred că există un alt caz din primii ani ai Republicii Estonia în care loialitatea populației locale să fi fost, în esență, cumpărată în acest mod.”

Ulterior, locuitorii din Ruhnu au susținut că li se promiseseră verbal mult mai multe lucruri decât a confirmat ulterior statul estonian în documentele oficiale.

În opinia lui Kuldkepp, principala semnificație a istoriei insulei Ruhnu este aceea că pune sub semnul întrebării concepția tradițională despre rolul comunităților mici. 

„Povestea demonstrează că o comunitate de doar câteva sute de oameni poate avea o capacitate reală de acțiune. În condițiile create atunci, oamenii au reușit, într-adevăr, să obțină o parte din ceea ce își doreau.

Nu știu dacă, în cele din urmă, au fost pe deplin mulțumiți, dar cu siguranță aveau motive să fie. Acea fereastră de oportunitate a durat doar câțiva ani și cred că au folosit-o foarte bine. Nu sunt convins că ar fi putut obține mai mult”, a concluzionat Mart Kuldkepp.