În centrul Olandei, un experiment neobișnuit de conservare a naturii a început cu o materie primă puțin probabilă: noroiul. În loc să trateze cantitățile uriașe de sedimente care se acumulau pe fundul lacului Markermeer drept deșeuri, inginerii olandezi le-au folosit pentru a crea un nou peisaj. Au construit un lanț de insule din material dragat din lac, creând plaje, ape puțin adânci, mlaștini și habitate protejate într-un loc în care existau foarte puține zone potrivite pentru fauna sălbatică.
Proiectul, numit Marker Wadden, a fost conceput pentru a contribui la revigorarea ecosistemului din Markermeer, un lac mare de apă dulce al cărui ecosistem se degradase după decenii de intervenție umană. Însă partea cea mai remarcabilă a venit ulterior. Natura a început să ocupe noul teritoriu, potrivit Times of India.
› Vezi galeria foto ‹
În doar câțiva ani, insulele nou create au fost colonizate de plante, insecte și pești, în timp ce mii de păsări migratoare și păsări care își construiesc cuiburile au început să folosească zona pentru hrănire, cuibărit și odihnă. Ceea ce începuse ca un uriaș proiect de inginerie se transforma treptat într-un ecosistem viu. Proiectul a demonstrat, de asemenea, modul în care peisajele artificiale atent concepute pot recrea condițiile variate de ape puțin adânci și zone umede de care au nevoie numeroase specii native, transformând un lac degradat într-un habitat mai divers și mai funcțional.
De ce a avut Olanda nevoie să construiască noi insule
Markermeer este un lac artificial de apă dulce, creat în urma unuia dintre proiectele de amploare ale Olandei pentru gestionarea apelor. Înainte ca lacul să fie separat de mare, zona făcea parte din Zuiderzee, un golf cu apă sărată al Mării Nordului. Construcția barajului Afsluitdijk, în 1932, a separat Zuiderzee de Marea Nordului, transformându-l în lacul de apă dulce IJsselmeer. Alte lucrări de inginerie au dus, în cele din urmă, la apariția Markermeer ca lac separat.
Aceste intervenții au transformat peisajul, dar au creat și o problemă ecologică. Markermeer este puțin adânc și expus, iar cantități mari de sedimente fine pot fi antrenate de pe fundul lacului. Apa tulbure rezultată face dificilă pătrunderea luminii solare, afectând plantele acvatice și organismele care depind de acestea.
Lacului îi lipseau, de asemenea, multe dintre habitatele puțin adânci și protejate care susțin puietul de pește, plantele acvatice și păsările de apă. Astfel, ecologiștii au propus o soluție radicală: în loc să încerce să îndepărteze sedimentele, să le folosească pentru a construi noi habitate. Așa a luat naștere conceptul Marker Wadden.
Milioane de tone de sedimente au devenit un nou peisaj
Prima etapă a proiectului Marker Wadden nu a urmărit construirea unei insule convenționale pentru oameni. În schimb, inginerii au conceput un peisaj destinat în mod special faunei sălbatice.
Materialul de pe fundul lacului Markermeer a fost dragat și depus în interiorul unor limite construite cu atenție. Nisipul a fost folosit pentru formarea structurilor de protecție, în timp ce sedimentele mai moi au fost plasate în interiorul acestora. Pe măsură ce materialul s-a depus, au apărut suprafețe de uscat la diferite altitudini.
Astfel a fost creată o combinație de habitate, nu o singură insulă plată. Au apărut plaje nisipoase, lagune puțin adânci, zone umede, întinderi de mâl și suprafețe mai înalte, unde vegetația se putea dezvolta. Canalele și deschiderile permiteau apei să circule prin anumite părți ale peisajului, contribuind la crearea condițiilor dinamice întâlnite în zonele umede naturale.
Potrivit unui articol intitulat „Rewilding the planet: An archipelago constructed of sand and mud is bringing new life to a dead lake but can this bold experiment have a lasting impact?”, publicat în revista Nature, în timpul construcției au fost dragate aproximativ 37,2 milioane de tone de material, aproape totul provenind chiar din lac. Prima insulă a fost finalizată în 2016, iar arhipelagul mai larg a fost dezvoltat în etapele ulterioare.
Abordarea a fost importantă deoarece a combinat ingineria olandeză la scară largă cu o filozofie descrisă uneori drept „construirea împreună cu natura”.
Inginerii au creat condițiile inițiale. Nu au încercat să controleze fiecare schimbare ulterioară. Vântul, valurile, sedimentele, plantele și animalele urmau să contribuie la stabilirea formei pe care insulele aveau să o capete în cele din urmă.
Păsările au fost printre primii vizitatori ai insulelor
Viteza cu care fauna sălbatică a început să folosească Marker Wadden i-a surprins chiar și pe unii dintre cei implicați în proiect. Insulele care la început păreau lipsite de viață au atras rapid păsări, inclusiv specii care aveau nevoie de locuri unde să se odihnească sau să se reproducă, ferite de apele expuse ale Markermeer.
Potrivit unui studiu din cadrul Museum and Institute of Zoology al Polish Academy of Sciences, păsări pionier, precum chirele, au început să sosească în timp ce unele părți ale peisajului se aflau încă în construcție. Unele păsări călătoreau chiar până la Marea Nordului pentru a găsi hrană, înainte de a reveni pe insule.
Pe măsură ce vegetația și viața acvatică s-au dezvoltat, numărul și varietatea păsărilor au crescut. Până în 2021, pe Marker Wadden se reproduceau 47 de specii de păsări. Aproximativ 60.000 de păsări migratoare au folosit insulele în perioada de un an până în iulie 2021, potrivit raportului din Nature.
Printre vizitatori s-au numărat lopătari, flamingi mari și chire cu cioc gros. Apariția chirelor cu cioc gros a fost deosebit de importantă, deoarece această specie nu se mai reproducese în Olanda de câteva decenii.
Prin urmare, insulele deveneau mai mult decât simple suprafețe de uscat izolate. Ele se transformau într-o importantă zonă de popas și reproducere, integrată într-o rețea mai largă de zone umede europene.
Transformarea avea loc și sub apă
Păsările ofereau cea mai vizibilă dovadă a schimbării, însă o mare parte din dezvoltarea ecologică a Marker Wadden se desfășura sub apă.
Noile zone protejate au creat condiții pentru instalarea plantelor acvatice și a organismelor de mici dimensiuni. Peștii au început să folosească apele puțin adânci, în special ca zone de creștere pentru exemplarele tinere.
Cercetătorii au identificat numeroase specii de pești în jurul insulelor, alături de larve de pește și o gamă variată de organisme mai mici care formau baza rețelei trofice aflate în dezvoltare.
Acest lucru este important deoarece problema inițială a lacului Markermeer nu consta pur și simplu în faptul că existau prea puține insule. Lacul pierduse o varietate de habitate.
Prin introducerea unor zone puțin adânci și protejate, Marker Wadden a creat locuri în care puteau trăi organisme aflate la diferite niveluri ale lanțului trofic. Plantele și organismele microscopice susțineau insectele și animalele acvatice mici, care, la rândul lor, reprezentau hrană pentru pești și păsări.
Rezultatul a fost un ecosistem care s-a construit treptat în jurul unui peisaj care, cu doar câțiva ani înainte, nu existase.
Insulele sunt artificiale, dar ecosistemul nu este
Există o diferență importantă între construirea unei insule și construirea unui ecosistem.
Prima acțiune a fost realizată de oameni. A doua este modelată de natură.
Proiectul olandez nu a încercat să recreeze cu exactitate un peisaj istoric. În schimb, a introdus habitate care lipseau din lacul modern și a permis faunei sălbatice să determine ce avea să se întâmple în continuare.
Acest lucru face din Marker Wadden o formă neobișnuită de restaurare ecologică. Nu este vorba despre revenirea la un peisaj neatins care exista înainte de intervenția oamenilor. Este o încercare de a crea noi posibilități ecologice într-un peisaj care a fost deja puternic modificat de oameni.
Această distincție este esențială în materialul publicat de Nature, care prezintă Marker Wadden drept un experiment de amploare privind modul în care oamenii pot modifica condițiile fizice și apoi pot permite proceselor naturale să preia controlul.
Noile insule se confruntă cu o problemă naturală
Succesul Marker Wadden nu înseamnă că insulele vor rămâne neschimbate. Ele au fost construite în mare parte din sedimente moi, care se depun și se compactează în mod natural în timp. Pe măsură ce apa se scurge din material, iar greutatea insulelor comprimă straturile de dedesubt, anumite părți ale peisajului se pot scufunda treptat.
Pentru o insulă artificială, acest lucru reprezintă o provocare pe termen lung. Spre deosebire de un sistem natural de coastă, Marker Wadden nu beneficiază de o alimentare constantă cu sedimente aduse de maree și râuri, care să poată reconstrui în permanență suprafața de uscat. Cercetătorii continuă, prin urmare, să monitorizeze evoluția insulelor, inclusiv modificările altitudinii, deplasarea sedimentelor și dezvoltarea vegetației.
Această transformare treptată nu reprezintă neapărat un eșec. Proiectul a fost conceput pentru a permite proceselor naturale să modeleze peisajul, nu pentru a-l păstra exact în forma în care a fost creat de ingineri. Întrebarea este dacă aceste procese vor putea menține apele puțin adânci, zonele umede și suprafețele deschise care au făcut insulele valoroase pentru fauna sălbatică de la bun început.
Crearea habitatului este doar primul pas
Peisajul aflat în schimbare ridică și o întrebare mai amplă în cazul proiectelor de construire a insulelor artificiale: cât timp pot habitatele nou create să continue să susțină speciile pe care au fost concepute să le atragă?
Studiul menționat anterior, publicat în 2026 în revista Estuaries and Coasts de Dominik Marchowski și colegii săi, oferă un indiciu important. Cercetătorii au analizat două insule artificiale construite din sedimente dragate în Laguna Szczecin din Polonia și au constatat că păsările de apă le-au colonizat rapid. Insulele au devenit în scurt timp importante zone de reproducere, inclusiv pentru specii aflate în atenția specialiștilor în conservare.
Cercetătorii au descoperit însă și că aceste beneficii se pot modifica pe măsură ce vegetația se instalează. Pe una dintre insule, vegetația înaltă, inclusiv stuful și sălciile, acoperea mai puțin de 1% din suprafață în 2021, dar ajunsese la 23% în 2025. Modelele utilizate de cercetători au sugerat că dezvoltarea în continuare a vegetației ar putea reduce considerabil, în doar câțiva ani, habitatul deschis folosit de păsările care își construiesc cuiburile pe sol.
Descoperirea adaugă o nuanță importantă poveștii de succes reprezentate de proiecte precum Marker Wadden. Construirea unui habitat nou poate oferi faunei sălbatice un impuls imediat, însă menținerea acelui habitat poate necesita o gestionare pe termen lung. O insulă ce începe ca o întindere deschisă de nisip și mâl se poate transforma în cele din urmă într-un peisaj acoperit dens de vegetație, care susține o comunitate de specii foarte diferită.
Marchowski și colegii săi evidențiază astfel atât potențialul, cât și limitele insulelor construite din sedimente dragate. Izolarea lor poate oferi refugii valoroase pentru reproducere, cu acces redus pentru prădătorii tereștri, însă beneficiile pentru conservarea naturii se pot diminua dacă dispar condițiile fizice și ecologice care au atras inițial păsările.