Imagini hilare cu Emmanuel Macron alergând în China, către o baie de mulțime. Chinezii s-au înghesuit să facă poze cu el
Publicat acum 6 ore si 2 minute
Oliver Archer, un tânăr de 21 de ani din vestul Londrei, intrase liniștit într-un magazin de cartier din Ladbroke Grove pentru a trimite două colete când un alt client a intrat pe ușă. În mai puțin de cinci minute, avea să descopere că acel bărbat era chiar tatăl pe care îl căutase toată viața, scrie BBC.
„Mi-am dorit mereu să îl cunosc”, spune Oliver pentru BBC London. „Ajunsesem să accept că probabil nu o să-l întâlnesc niciodată.”
Totul a pornit de la o discuție întâmplătoare. Oliver l-a auzit pe bărbat vorbind turcă la telefon. Tot ce știa despre tatăl său era prenumele, înălțimea și faptul că era „un tip drăguț din Istanbul”.
Cum e el de obicei sociabil, a intrat în vorbă. Când a auzit că familia bărbatului e din Istanbul, Oliver i-a spus spontan: „Și tatăl meu e din Istanbul.” Cei doi și-au dat mâna, și-au spus numele – și atunci lui Oliver i s-a oprit respirația.
„M-am gândit: ăsta e numele tatălui meu. M-am uitat la el și am simțit că e posibil. Era exact cum îl descrisese mama: un om plăcut.”
Când bărbatul se pregătea să iasă din magazin, Oliver și-a luat inima în dinți. L-a oprit și l-a întrebat dacă o cunoaște pe mama lui.
Răspunsul a venit prompt: „Da, de acum vreo 20 și ceva de ani.”
„S-a blocat. Am rămas amândoi încremeniți. Și atunci i-am spus: «Cred că aș putea fi fiul tău».”
Toată scena a durat doar trei-patru minute, dar pentru Oliver părea să răstoarne o viață întreagă. Spune că știa că tatăl lui aflase de existența unui fiu pe nume Oliver și că undeva exista o poză cu bunica paternă ținându-l în brațe când era bebeluș.
De mic, Oliver obișnuia să caute pe Facebook prenumele tatălui, în speranța că va găsi o urmă. Niciun rezultat. A copilărit în Kent și Kingston, dar s-a mutat înapoi în Ladbroke Grove la 18 ani – locul unde părinții lui se cunoscuseră. „Am avut mereu o fărâmă de speranță că poate aici drumurile noastre se vor întâlni.”
Cu doar două săptămâni înainte de întâlnire, făcuse un test ADN în încercarea de a găsi o legătură. Rezultatul i-a confirmat doar ce știa deja: e jumătate turc.
Tatăl i-a spus că își amintește strada unde locuia mama lui și pe mătușa care i-o prezentase. I-a povestit că are încă șase copii – „altă discuție pentru altă zi”, glumește Oliver.
De la întâlnire, cei doi au ținut legătura și au stabilit să se vadă la o cafea.
Întrebat dacă vrea un test ADN, Oliver râde: „Este leit eu. Doar uitându-mă la el… am simțit că e el. Timeline-ul se potrivește perfect. N-am ieșit din magazin cu gândul că e un străin care mă păcălește.”
Mama lui a confirmat și ea că descrierea corespunde bărbatului pe care l-a cunoscut acum două decenii.
„Încă procesez totul. Sunt fericit, entuziasmat. Și trebuie să recunosc – a gestionat situația foarte frumos. Sunt mândru de reacția lui.”
Oliver nu poartă resentimente:
„Vreau să înțeleg ce s-a întâmplat, dar nu am nicio așteptare, nicio dorință de reproș. Vreau doar să vedem ce putem construi de aici.”
Pentru el, magia momentului stă în ceva simplu: un dialog din amabilitate.
„O conversație poate deschide o ușă. Pentru mine, a deschis cea mai importantă ușă: l-am întâlnit pe tatăl meu.”