România a lansat prin OUG 32/2026 primul program de regularizare a muncitorilor străini aflați în ilegalitate pe teritoriul ei. Teoretic, e o amnistie: te duci la Inspectoratul General pentru Imigrări, îți declari adresa, și poți reintra în legalitate. În practică, programul a debutat fără proceduri, fără tipizate, fără comunicare oficială și cu funcționari care nu știau de existența ordonanței. Migranții care au decizii de returnare pe numele lor – emise fără știrea lor – sunt excluși și riscă deportarea pe loc dacă se prezintă la ghișeu. S-a creat deja o piață neagră în care se plătesc sume mari pentru a afla din interiorul IGI dacă există sau nu o astfel de decizie. Între timp, un vid legislativ de peste 100 de zile a blocat orice operațiune pentru muncitorii care vor să vină legal în România.
› Vezi galeria foto ‹
La Cluj-Napoca, un tânăr din Asia de Sud s-a dus într-o marți la biroul teritorial al Inspectoratului General pentru Imigrări cu pașaportul în mână. Venise cu doi prieteni. Toți trei voiau același lucru: să iasă din ilegalitate, folosind amnistia promisă de noua ordonanță. Prietenii lui au primit regularizarea pe loc – pe numele lor nu exista nicio decizie de returnare. Pe al lui, exista. Nu știa. Nimeni nu-l informase. A fost reprogramat pentru luni, pe 11 mai. S-a întors cu speranța că totul e în regulă. „Ieri l-au trimis acasă”, spune Georgiana Bădescu, coordonator al programului de migrație la Centrul de Resurse Juridice (CRJ), care a documentat cazul.
Adică un om care își dorea doar să muncească și să-și întrețină familia aflată la mii de kilometri depărtare, a venit la statul român cu bună intenție, să se pună în legalitate. Iar statul român l-a deportat. I-a luat telefonul, l-a băgat în izolare administrativă, un prieten i-a adus bagajele la sediul Imigrărilor. Și a plecat spre țara lui cu primul avion.
Singura diferență dintre omul deportat și prietenii lui regularizați a fost... norocul.
„E o loterie”, spune Bădescu. „Între omul care a stat ascuns în fabrică și omul care era pe stradă, singura diferență este de noroc.”
Aceasta este povestea din spatele programului de regularizare lansat de România prin OUG 32/2026. Teoretic, este o ordonanță care promite ordine. În practică, a produs haos, frică. Și o nouă piață neagră.
Nu pentru că intenția din spatele acestei noi ordonanțe ar fi fost rea; ci pentru că statul român nu cunoaște fenomenul cu care se confruntă, nu are proceduri, nu are oameni și nu-i ascultă pe cei care îi spun ce nu funcționează.
Cum ajungi „să fii ilegal” în România fără să fi greșit nimic
Ca să înțelegem de ce zeci de mii de muncitori străini sunt astăzi în ilegalitate pe teritoriul României, trebuie să aflăm un lucru esențial: în cele mai multe cazuri, nu e vina lor.
„Anterior, legislația românească era exclusiv un instrument de control la îndemâna angajatorului”, explică Georgiana Bădescu.
CRJ, organizația pe care ea o reprezintă, oferă asistență juridică migranților și monitorizează pe teren aplicarea ordonanței.
„Angajatorul, pe legea veche, era unicul responsabil, conform legii, să regularizeze șederea străinului. Străinul nu avea niciun instrument prin care să-și verifice statutul, dacă este sau nu în ședere legală, și nu avea niciun instrument prin care să verifice dacă angajatorul i-ar fi depus actele conforme la IGI”, explică ea.
De exemplu, după ce venea un muncitor din Bangladesh sau Nepal cu viză de muncă, de acolo încolo soarta lui legală depindea de angajator. Dacă angajatorul nu depunea actele la timp, dacă greșea dosarul, dacă nu se prezenta la programare, migrantul intra în ilegalitate fără să știe și fără să poată face nimic.
„Angajatorii, de foarte multe ori, nu le comunicau muncitorilor ce se întâmplă cu aplicațiile lor, greșeau dosarele, depuneau dosare din care lipseau acte, nu se prezentau la programări”, spune Bădescu. „Și atunci ne-am trezit cu o mare de oameni care au fost, de fapt, păcăliți de agenții și angajatori și care nu mai aveau nicio șansă să-și îndeplinească scopul pentru care au venit, anume să muncească legal pentru familiile pe care le-au lăsat în țara de proveniență.”
Cercetătorul Anatolie Coșciug, director adjunct al Centrului pentru Studiul Comparat al Migrației, confirmă: „Cele mai multe cazuri de persoane care au ajuns cu statut neregular s-au întâmplat nu din vina imigranților, ci din vina sistemului – de cum e gândit la noi mecanismul de migrare – sau din vina angajatorilor. Pentru că angajatorii sunt cei care sunt responsabili de înregistrarea actelor imigranților, nu imigranții în sine. Unii au uitat să ceară vize de muncă, alții n-au prelungit, alții nu au plătit niște taxe, alții nu au plătit contribuții la sănătate.”
La toate astea se adaugă sistemul birocratic suprasolicitat al României: celebrul „dosar cu șină”.
„Noi avem problema asta inclusiv cu colegi din SUA care au venit la noi”, povestește Coșciug. „S-au dus din prima zi la IGI să ceară un permis de ședere, pentru că stăteau mai mult de trei luni, și următoarea programare disponibilă era după ce se termina perioada lor de ședere. Deci, ce vreau să zic e că numărul de ofițeri care lucrează la asta nu este adaptat fenomenului.”
„Eu nu cred că din rea-voință, ci din necunoaștere. N-ai cum să dai o ordonanță cu atât de multe lacune decât dacă nu știi procesul în sine”, crede Elena Panțiru, vicepreședintă a Patronatului Importatorilor de Forță de Muncă (PIFM).
O țară care nu are nici măcar un cuvânt al ei pentru ce face
Unul dintre cele mai grăitoare detalii despre relația României cu migrația vine de la Anatolie Coșciug: „Noi îi spunem regularizare? Nu, n-avem nici măcar un nume, nici oficial. Nici în vocabularul în limba română nu există «proces de regularizare» oficial. Noi l-am luat din engleză și l-am românizat, să zic așa. Noi n-avem un nume pentru așa ceva, că nu s-a mai întâmplat la noi genul ăsta de experiență, de proces. Mi se pare că asta zice deja multe despre procesul în sine.”
Deci, dacă nu poți numi ce faci, sunt șanse mari să nici nu știi cum să-l faci. Și exact asta s-a întâmplat. OUG 32/2026 a fost publicată în Monitorul Oficial pe 27 aprilie, seara. A doua zi, CRJ a mers cu șase migranți la biroul IGI din Ilfov.
„Angajații de front desk nu știau despre ordonanță”, povestește Georgiana Bădescu. „Până la urmă a venit cineva care știa. Procedura a fost exclusiv improvizată în primele zile – declarații pe propria răspundere scrise de mână, dictate de angajații IGI. Nu exista niciun tip, niciun fel de tipizat pentru acest program.”
„N-au informat pe canalele oficiale decât foarte târziu, mult mai târziu. Nu au făcut întâlniri cu ambasadele, n-au făcut întâlniri cu organizațiile din teritoriu. Eu am aflat de la niște jurnaliști străini, prima dată din Elveția, care m-au sunat să vorbim despre ce se întâmplă cu noua lege. Au existat practici diferite: în unele județe făceau într-un fel, în alt județ făceau altfel”, explică Anatolie Coșciug.
Iar ca totul să fie românesc până la capăt, în primele zile, unii muncitori din Nepal, Bangladesh sau Sri Lanka au fost nevoiți să scrie declarații pe proprie răspundere în... limba română. Pentru că angajații de la ghișee nu știau ei engleză.
Ceea ce descriu Bădescu, Coșciug și Panțiru este un tablou al improvizației instituționale: 41 de județe cu 41 de practici diferite, funcționari care nu știu de ordonanță, lipsă de comunicare cu societatea civilă, cu patronatele, cu ambasadele. Iar consecințele le suportă migranții.
Cum a apărut o piață neagră din care se câștigă mii de euro
Problema cea mai gravă a programului de regularizare este una pe care organizațiile civile au semnalat-o încă din faza dezbaterilor publice: excluderea persoanelor pe al căror nume există o decizie de returnare.
O decizie de returnare este un act administrativ prin care Inspectoratul General pentru Imigrări îi spune unui migrant că trebuie să părăsească țara. Se emite atunci când o persoană e prinsă în ședere ilegală – de exemplu, într-o razie a IGI și a Inspectoratului Teritorial de Muncă. Problema e că mulți migranți nu știu că au o astfel de decizie pe numele lor: fie le-a fost trimisă la o adresă la care nu mai locuiau, fie a fost afișată la avizierul unei instituții timp de 30 de zile.
„Am fost împotriva ideii de a regulariza doar persoanele pe al căror nume nu există o decizie de returnare”, spune Coșciug. „Dacă te uiți în țările din Europa care au mai avut programe de regularizare, n-au folosit ideea asta. Oricine, orice persoană pe al cărei nume nu există un mandat internațional de căutare sau ceva grav, nu era exclusă.”
Iar consecința a fost previzibilă: „A creat o piață neagră”, spune Coșciug, „în care se plătesc bani buni ca să afli din interiorul IGI dacă există sau nu o decizie pe numele persoanelor respective.”
Cum funcționează?
„Din ce am aflat noi direct de la imigranți: se dau bani unor intermediari care au intrări la ofițeri de poliție care le zic dacă sunt pe listă sau nu”, explică el.
Georgiana Bădescu confirmă și explică de ce există cererea pentru un astfel de serviciu: „De fiecare dată când se află despre o deportare, eu primesc zeci de mesaje. În fiecare zi în care un migrant este deportat, primesc zeci de mesaje de la alți migranți în care ne cer să verificăm dacă au sau nu decizii pe numele lor”.
CRJ a trimis o scrisoare publică prin care a cerut IGI să facă transparente deciziile de returnare sau să ofere un mecanism prin care migranții și organizațiile să le poată verifica. „Momentan, nu am primit un răspuns.”
„Chiar nu-mi dau seama cum un străin poate verifica dacă este sau nu în ședere ilegală, respectiv dacă i s-a emis decizia de returnare. O să trimit o adresă oficială la IGI din partea patronatului prin care solicit care este modalitatea de a afla asta”, spune Elena Panțiru.
Vidul de 103 zile
Dincolo de programul de regularizare, OUG 32/2026 a creat o problemă pe care nimeni din afara industriei nu pare s-o discute: un vid legislativ de peste 100 de zile.
Pe 27 aprilie, a fost abrogată ordonanța veche (OUG 25/2014), pe care Elena Panțiru o numește „Tatăl nostru al lucrătorilor străini care veneau în România.” În locul ei, noua ordonanță prevede un sistem digital — platforma Work in România – care ar trebui să fie funcțională abia din 8 august. Între cele două date nu se întâmplă nimic.
„Din 27 aprilie și până în 8 august, când noua platformă Work in România va fi funcțională, noi nu putem să facem absolut niciun fel de operațiune pentru angajatorii români sau pentru lucrătorii străini care intenționează să vină să lucreze în România”, explică Panțiru.
Mai mult: portalul vechi al IGI, pe care agențiile își încărcau cererile, a fost blocat.
„Inspectoratul General pentru Imigrări preia în acest moment cereri în urma audiențelor, care nu pot fi încărcate pe portal din cauza faptului că portalul este blocat. Pe de o parte avem parte de bunăvoința ofițerilor, dar din păcate avem 41 de județe cu 41 de practici. Există județe în România care refuză preluarea dosarului la ghișeu pe motiv că nu există legislație”, adaugă vicepreședinta PIFM.
Iar migranții care s-au înregistrat prin programul de amnistie și așteaptă să fie angajați nu pot face nimic până când platforma devine funcțională.
„Nimeni nu s-a gândit: dacă străinul s-a dus și s-a înregistrat, de ce nu i se permite să intre în legalitate cât mai repede? Ce mănâncă, din ce trăiește? El deja este vai de capul lui în România, este într-o ședere ilegală, este cu frica-n sân, nu poate să lucreze și cred că mănâncă din mila colegilor”, spune Panțiru.
Cifrele care nu bat
Datele oficiale de la Inspectoratul General pentru Imigrări arată un tablou care confirmă ceea ce spun atât societatea civilă, cât și patronatele.
Potrivit datelor consultate de Antena3.ro, până la 30 aprilie 2026, s-au emis 49.330 de avize de muncă pentru lucrători străini nou-admiși. Între 30 aprilie și 9 august – perioada în care portalul IGI a fost blocat – pe portal fuseseră încărcate alte 61.255 de cereri de avize de angajare, dintre care cele mai multe pentru București (26.209), urmat de Ilfov (5.941), Constanța (2.540), Timiș (2.481) și Cluj (2.110). Totalul depășește deja 110.000 de cereri – iar contingentul anual aprobat pentru 2026 e de doar 90.000 de lucrători nou-admiși.
„Cred că numărul real de lucrători necesari este între 200.000 și 250.000”, spune Elena Panțiru. „Contingentul pentru 2026 se va termina undeva, cred eu, în luna august.”
La asta se adaugă o altă problemă pe care autoritățile o ignoră sistematic: blocajul la ambasade.
„În Pakistan, pentru o cerere de viză încărcată în 2025, s-a dat programare în 2027”, povestește Panțiru. „Și eu sunt certată că unde sunt muncitorii? Uite acolo sunt muncitorii. La ambasadă.”
Între 2020 și octombrie 2025, IGI a returnat 6.149 de străini, conform datelor obținute de Antena3.ro. Dar nimeni nu știe câți mai sunt pe teritoriul României fără acte. Georgiana Bădescu estimează cel puțin 10.000. Panțiru vorbește de „câteva mii” doar în baza ei de date. Alți specialiști estimează cifre și mai mari.
Sistemul de „legare de glie”
Dincolo de haosul administrativ, există o problemă structurală pe care o semnalează atât cercetătorii, cât și migranții înșiși: sistemul românesc creează o dependență totală a muncitorului de angajator – o formă modernă de legare de glie.
Pe legea veche, migrantul avea obligația să rămână un an la același angajator; ca să plece, îi trebuia acordul scris al angajatorului. Pe noua lege, termenul a fost redus la șase luni, dar mecanismul rămâne. „Ei nu au dreptul ăsta”, explică Georgiana Bădescu. „Primele șase luni nu au voie să plece.” Iar dacă angajatorul e abuzator? „Asta e o întrebare la care nu avem răspuns.”
„Asta creează un sistem de legare de glie. În momentul în care tu vrei să avansezi în carieră, poate termini niște studii, trebuie să reiei procesul de la zero, ca și cum n-ai avut deloc experiență în România”, punctează Anatolie Coșciug.
Kazi Amdadul Hoque, cercetător de origine bengaleză la Centrul pentru Studiul Comparat al Migrației și masterand la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, vede asemănarea cu un sistem pe care lumea îl cunoaște dintr-un context mai sumbru.
„Mulți migranți simt că sistemul a devenit excesiv de dependent de angajator, similar cu sistemul «kafala» din unele țări din Orientul Mijlociu. Unii lucrători se confruntă cu tratament injust sau discriminare, dar le e teamă să schimbe locul de muncă pentru că riscă să devină fără acte dacă nu găsesc un alt angajator la timp”, a declarat acesta, pentru Antena3.ro.
El are și o propunere.
„România ar putea lua în considerare introducerea unui permis de ședere temporar de 6-9 luni pentru lucrătorii non-UE care își pierd locul de muncă, permițându-le să caute un nou angajator în mod legal. Mai multe țări europene aplică deja abordări similare”, susține el.
Dar și în alte privințe, muncitorii străini sunt tratați diferit de muncitorii români. Elena Panțiru dă un exemplu despre care Antena3.ro a mai scris.
Și nu s-a luat nicio măsură de atunci, deși procedura este una de-a dreptul absurdă: „După ce străinul intră în România, el, deși angajatorul plătește toate taxele și impozitele, poate fi înscris la Casa de Sănătate numai după ce are permisul de ședere. Deci, în primele 60-70 de zile de la momentul intrării în România, străinul nu este asigurat în niciun fel, chiar dacă are un contract de muncă valid, chiar dacă este înregistrat în Revisal, chiar dacă angajatorul face dovada plății contribuțiilor.”
Ce face Spania și ce nu face România
România nu e prima țară europeană care se confruntă cu muncitori străini în ilegalitate. Spania trece prin asta de peste 20 de ani. Diferența e că Spania a învățat din experiență, în vreme ce România e la faza în care improvizează.
Iar ironia e că noi ar trebui să știm asta mai bine decât oricine – pentru că exact noi am fost „muncitorii străini” ai Spaniei. Acum 20 de ani, zeci de mii de români plecau să culeagă căpșuni în Huelva, să muncească pe șantierele din Madrid sau în bucătăriile din Barcelona. Plecau fără acte, fără limbă, fără drepturi clare. Exact ce fac azi nepalezii și bengalezii în România. Doar că Spania, între timp, a construit un sistem. Noi nu.
Corina Tulbure este cercetătoare postdoctorală în migrație la Universitatea din Barcelona, în cadrul grupului de cercetare MigraDret, specializat în drept migratoriu și drepturile omului. E româncă, e sociolog, a făcut cercetare de teren în Spania, Tunisia și România pe teme de migrație neregulară, frontiere și returnări forțate. Și e unul dintre puținii cercetători care pot compara, din interior, cele două sisteme – cel spaniol, care funcționează de două decenii, și cel românesc, care abia începe.
Ea explică, pentru Antena3.ro cele două mecanisme pe care le folosește Spania. Primul este procedura de „arraigo” – un mecanism permanent, deschis oricui poate demonstra că a stat cel puțin trei ani în țară.
„Dar cei trei ani de ședere trebuie demonstrați”, precizează Tulbure. „Nu este suficientă doar o declarație. Trebuie să ai o înregistrare municipală cu o vechime minimă de trei ani, un raport de integrare cu cursuri de limbă, activități în comunitate, și o ofertă de muncă.”
Al doilea mecanism este regularizarea excepțională, prin decret. „S-a mai făcut în 2006, a făcut-o Zapatero, și acum fac din nou. Aproape jumătate de milion de oameni vor primi actele pentru un an.”
Dar chiar și aceste regularizări excepționale „au fost rezultatul unei mobilizări de ani de zile – a fost o întreagă mișcare a ONG-urilor, a organizațiilor civice, «Regularizacion ya», de ani de zile.”
Diferența fundamentală?
„În Spania, statul este obișnuit să intre în dialog cu rețeaua de organizații”, spune Tulbure. „Există o societate civilă mult mai matură. Sunt discuții care s-au purtat ani de zile.”
La noi, această rețea există, dar e mică, e la început, iar relația statului cu societatea civilă e una de ignoranță. Ori de conflict.
„Avocați care lucrau în domeniu nu știau că se întâmplă procesul de regularizare”, spune Anatolie Coșciug. „În Germania, de exemplu, există un registru al organizațiilor care lucrează în domeniul ăsta, care sunt invitate constant, sunt băgate în seamă, sunt informate. La noi nu există așa ceva.”
În plus, n-ar trebui să ne fie teamă de migranți.
„Migrația este, în primul rând, un fenomen firesc. Noi am plecat acum 20-30 de ani în urmă, acum primim oameni din alte locuri și este un câștig, nu este niciun pericol. Este o oportunitate din multe puncte de vedere”, susține Corina Tulbure.
Oricine poate deschide o agenție de recrutare
Una dintre problemele pe care Elena Panțiru o semnalează este lipsa oricărei profesionalizări în industria de recrutare a forței de muncă străine.
„În momentul de față, oricine poate să-și facă o agenție de recrutare fără să-i fie impusă vreo condiție de pregătire profesională”, spune Panțiru. „E ca și cum te duci la doctor și ăia sunt toți infirmieri. Și în ordonanța nouă, despre profesia domeniului nu se face vorbire în niciun fel. Avem tot felul de condiții financiare, tot felul de sancțiuni, dar despre niște servicii de calitate oferite de niște profesioniști – nimic.”
Patronatul pe care îl reprezintă a cerut acreditarea agențiilor și profesionalizarea domeniului: studii juridice, competențe în resurse umane, garanții financiare reale.
„Noi am fost cei care am propus să garantăm cu diverse mijloace financiare – cu scrisoare bancară, cu depozit, nu contează, pentru că noi ne-am dat seama că doar așa se face curat în industrie”, spune ea.
Dar, în lipsa acreditării reale, oricine poate intra pe piață, poate aduce sute de muncitori, poate încasa taxe mari de la angajatori, și poate dispărea după un an.
„Depune un depozit de 75.000 de euro, aduce nu știu câte sute de străini, mai rămâne și cu vreo 250.000 de euro, și atunci își închide agenția după un an de zile și rămâne cu banii în buzunar”, explică Panțiru.
„Aș spune da: veniți în România”
„Unul dintre cele mai mari lucruri pe care autoritățile române nu reușesc să le înțeleagă este cât de profund este viața migranților modelată de incertitudine și dependență de angajatori”, spune Kazi. „Mulți lucrători nu devin neregulamentari intenționat. În multe cazuri, sunt prinși între birocrație, bariere lingvistice, neglijența angajatorilor, lipsa de informații clare și teama de a-și pierde statutul legal.”
Și totuși, dacă un prieten sau o rudă l-ar întreba dacă să vină în România, Kazi ar spune da: „Poporul român e, în general, foarte prietenos și primitor. În cei trei ani de când sunt aici, personal nu am întâmpinat dificultăți sociale majore. Față de multe alte țări din UE, incidentele anti-imigranți par relativ puține. România e și o destinație foarte bună pentru studenții internaționali.”
Însă da, chiar dacă România pare o țară prietenoasă, străinii nu ar trebui să vină orbește.
„Oamenii ar trebui să vină cu așteptări realiste și informații corecte, pentru că sistemul de migrație și de permise de muncă încă are nevoie de reforme ca să devină mai transparent și mai prietenos cu migranții”, spune Kazi.
Ce nu face statul român
Antena 3.ro a trimis Inspectoratului General pentru Imigrări o cerere de informații publice prin care solicită date suplimentare despre implementarea programului de regularizare, numărul de persoane care s-au prezentat la ghișee, numărul deciziilor de returnare emise și mecanismul de verificare a statutului de către migranți.
Între timp, cifrele existente arată un tablou al unei țări care nu știe câți muncitori străini are pe teritoriul ei, care nu are proceduri pentru a-i integra, care nu are un sistem de comunicare cu comunitățile de migranți, și care a ales să excludă de la amnistie exact oamenii pentru care amnistia avea cel mai mult sens.
Anatolie Coșciug spune că asta nu e o problemă doar de implementare, ci de design: „Nu e în centru imigrantul. În centru, momentan, sunt companiile, fabricile, hotelurile – care țintesc profitul. Și asta lasă loc unor abuzuri foarte mari”.
România a încercat să facă ceva bun. Dar l-a făcut pe repede-înainte, fără să asculte pe nimeni, fără proceduri, fără comunicare, și fără să înțeleagă că oamenii pe care vrea să-i regularizeze trăiesc cu o frică pe care statul român a creat-o el însuși.
„Dacă greșesc o literă în declarație, ei fac altă declarație”, spune Georgiana Bădescu despre migranții pe care îi însoțește la ghișeu. „Dacă trebuie să semneze, se uită de trei ori pe pașaport, să nu cumva să fie ceva diferit în semnătura lor. Sunt foarte înspăimântați.”
Dar atunci cui îi servește, de fapt, programul ăsta?
„E, sigur, și ca să ne îndeplinim noi niște indicatori naționali, să putem să afirmăm că nimeni nu mai este ilegal în România”, adaugă ea.
Adică statul bifează o căsuță. Raportează că a rezolvat problema. Doar că oamenii fie au fost trimiși acasă cu forța, fie trăiesc în continuare în frică, fie așteaptă într-un vid legislativ în care nu pot nici să lucreze, nici să plece. Pe hârtie, va fi ordine. Însă pe teren e altceva.