„Orice există. Să nu te îndoiești de nimic în lumea asta”. Așa răspunde Doina Ruști, una dintre cele mai traduse scriitoare române contemporane, la întrebarea dacă există strigoi. Într-un interviu exclusiv pentru Antena3.ro, autoarea romanelor Zogru și Manuscrisul fanariot vorbește despre emoția devastatoare din care se nasc poveștile ei, despre geografia secretă a Bucureștiului vechi și despre noul ei roman, Matuf peruchierul, înainte de a pleca la Târgul Internațional de Carte de la Guadalajara.
„Pentru mine nu există decât ficțiunea. Istoria este doar un fundal”
Reporter: Există o graniță pe care v-o impuneți între documentul istoric și ficțiune? Sau lăsați pur și simplu magicul în pace, știind că oricum își găsește loc între cuvinte, între fraze?
Doina Ruști: Pentru mine nu există decât ficțiunea. Istoria este doar un fundal și tocmai de aceea tot ce scriu se întâlnește, oarecum accidental, cu o epocă sau cu un personaj istoric. Este mai degrabă un context istoric decât un pretext de a scrie. Și în viața de toate zilele, absolut tot ce mi se întâmplă este magic. Chiar nu concep o realitate indubitabilă. Nu cred în realitatea fără ficțiune.
„În momentul în care mă apuc de scris, există doar o emoție, o emoție puternică, devastatoare, care nu mă părăsește zile, uneori luni și chiar ani”
Reporter: Care este, pentru dumneavoastră, diferența dintre a scrie o frază frumoasă și a scrie o frază care funcționează narativ?
Doina Ruști: Sunt lucruri care țin de naratologie. Atunci când mă apuc să scriu o poveste, chiar nu mai țin cont de ele. Este adevărat că, prin formație, sunt filolog; am o bază de filologie clasică. Dar aceste lucruri sunt doar terenul pe care s-a format personalitatea mea. În momentul în care mă apuc de scris, există doar o emoție, o emoție puternică, devastatoare, care nu mă părăsește zile, uneori luni și chiar ani, așa cum s-a întâmplat în cazul Manuscrisului fanariot. Iar emoția aceasta, în cazul meu, se manifestă epic. Încep să leg evenimentele, să văd povestea, iar când toată povestea este trăită în cele mai mici amănunte și sunt acolo, în miezul ei, abia atunci mă apuc să o scriu, fără să mă mai gândesc la principii naratologice. Scriu povestea pe care am trăit-o și care face parte din viața mea.
„Emoția aceasta este absolut întâmplătoare, așa cum o trăiește fiecare om. Te întâlnești cu cineva și ești dintr-odată răvășit”
Reporter: De unde vine această emoție?
Doina Ruști: Emoția aceasta este absolut întâmplătoare, așa cum o trăiește fiecare om. Te întâlnești cu cineva și ești dintr-odată răvășit; nu îl poți uita. Te întristezi într-o zi și nu știi de ce, iar tristețea aceasta capătă o dimensiune emoțională și tremuri de frică să nu o pierzi. Ești enervat și tremuri de teamă că nu te va mai părăsi niciodată. Orice emoție este întâmplătoare, nemotivată. Vezi o casă frumoasă, citești o pagină de carte sau de ziar, te întâlnești cu un om sau pur și simplu ești cutremurat în fața unei frunze. Toate aceste lucruri pot declanșa o poveste susținută emoțional.
„Emoția depinde în foarte mare măsură de zestrea, de ADN-ul pe care l-a moștenit fiecare”
Reporter: Dar emoțiile nu sunt apanajul tinereții sau măcar al primei maturități? La vârsta maturității, spre înțelepciunea senectuții, ne mai emoționăm? Ne mai putem îndrăgosti?
Doina Ruști: Categoric. De la vârsta mea importantă, ca să nu spun altfel, îți pot confirma că emoția depinde în foarte mare măsură de zestrea, de ADN-ul pe care l-a moștenit fiecare. În cazul meu, așa a fost toată viața: emoția este modul meu de a trăi. Am fost persoana care, într-o anumită perioadă, se îndrăgostea zilnic sau chiar de la oră la oră. Sunt încă persoana care tremură de emoție citind o carte sau întâlnind pe stradă privirea electrică a unui om, pe care știe că nu-l va mai vedea niciodată.
„O iubire este de multe ori nocivă, mai ales acolo unde există o ființă însetată de libertate”
Reporter: Și cum trece dragostea? Cum trece emoția dragostei? Așa cum a venit? Nu pârjolește?
Doina Ruști: Pentru această temă ne-ar trebui un interviu separat. Dar ai dreptate: emoția dragostei pârjolește, nu lasă sufletul indiferent. O iubire este de multe ori nocivă, mai ales acolo unde există o ființă însetată de libertate. Și eu iubesc foarte mult libertatea. Însă, pe măsură ce înaintezi în timp și treci prin mai multe experiențe de dragoste, începi să te bucuri de acele momente. Știi să le administrezi, cum se spune; faci din ele ceea ce vrei tu. Dar pentru asta trebuie mai întâi să trăiești.
„Exercițiile sunt utile acolo unde există un talent care arde totul în jur și pe care nu știi cum să-l folosești”
Reporter: Predați scriere narativă. Ce anume, în scris, nu se poate învăța deloc? Poate lipsi talentul brut, în ciuda numeroaselor exerciții?
Doina Ruști: Noțiunea de talent este discutabilă. Totuși, trebuie să-ți spun că eu cred în el și că literatură fără talent nu există. Oricâte exerciții ai face, oricâte teorii de naratologie ai cunoaște, nu vei scrie literatură doar cu atât. Exercițiile sunt utile acolo unde există un talent care arde totul în jur și pe care nu știi cum să-l folosești. Atunci ai nevoie de câteva lucruri, fără ca ele să fie esențiale. Literatura înseamnă în primul rând conectarea la marea literatură, la clasici. În momentul în care ești conectat acolo și ai o privire de ansamblu asupra întregii literaturi a lumii, și dacă mai ai talent, sigur vei deveni scriitor.
„Dacă ești doar un trecător prin viață, opera ta va fi absolut searbădă”
Așadar, primul pas pe care îl recomand este legătura cu marea literatură a lumii. Trebuie să ai suficient de multe achiziții în zona aceasta ca să te poți apuca de scris. Altfel apare situația pe care am întâlnit-o, din păcate, de multe ori la studenți: au talent, dar nu pot scrie nimic. Sunt mulți oameni cu talent nativ, care se nasc cu harul scriiturii, al frazării, cu această capacitate de a face o poveste, dar nu reușesc să meargă până la capăt. Fără lectură, fără conectare la fenomen, fără să știi de ce scrii, totul se pierde. Rămâi doar la acea frază frumoasă, artificială, pe care știi s-o faci din școala primară.
Așadar, două sunt căile pentru omul care se naște cu talent: cultura literară și trăirea conștientă. Pentru că am uitat să spun: în afară de conectarea la fenomenul literar, există cealaltă parte, la fel de importantă, și anume să trăiești, să trăiești cu adevărat, nu să te prefaci că trăiești. Poți să te cultivi și totuși să rămâi în afara jocului. Dacă ești doar un trecător prin viață, opera ta va fi absolut searbădă. E posibil să ai fani, e posibil să ai succese mărunte, dar nu vei rămâne in aeternum, pentru că îți lipsește scânteia care te face să te bucuri că trăiești, iar din opera ta va lipsi exact esențialul.
„Există de fiecare dată o singură condiție: ca opera ta să fie a tribului tău, să fie foarte românească, să aibă o particularitate etnică”
Reporter: Cărțile dumneavoastră au fost traduse în mai multe limbi. Ce se pierde și ce se câștigă atunci când un roman ancorat atât de adânc în imaginarul românesc trece granița?
Doina Ruști: Nu sunt în măsură să vorbesc despre asta, pentru că habar n-am cât de bine sunt traduse. De cele mai multe ori am încredere în talentul traducătorului. Însă știu, din cultura pe care am acumulat-o și din experiența de scriitor tradus, că există de fiecare dată o singură condiție: ca opera ta să fie a tribului tău, să fie foarte românească, să aibă o particularitate etnică. Atunci vei ieși sigur din rând. Nu îl vei imita pe Camus, nu îl vei imita pe Faulkner; vei fi tu. În momentul în care scrii despre tine și mai ales despre comunitatea din care faci parte, cu siguranță vei fi citit și dincolo de granițe. Vei avea succes.
S-a spus demult, încă din secolul al XIX-lea, ca să ne întoarcem la Dacia literară: cu cât o operă este mai națională, cu atât are acces mai larg la universalitate. O spun cam toți criticii noștri, o spune Maiorescu, o spune Lovinescu. Iar eu am ajuns la acea vârstă a înțelepciunii la care, în sfârșit, admit această butadă: o operă națională are acces maxim la universalitate. Am auzit că multe dintre cărțile mele sunt traduse bine, iar între ele aș numi două traduceri ale romanului Mâța Vinerii: La gata del Viernes. El libro de los manjares perversos, tradusă în spaniolă de Enrique Nogueras și The Book of Perilous Dishes, tradusă în engleză de James Ch Brown. Despre amândouă s-a scris la superlative referitor la traducere.
„Nimeni nu alege între copiii săi”
Reporter: Dacă ar fi să recomandați una dintre cărțile dumneavoastră cuiva care nu a citit nimic din opera dumneavoastră…
Doina Ruști: Aceasta este o întrebare cu adevărat grea. Nu mă pune să fac asta: nimeni nu alege între copiii săi. Pot să spun însă că de fiecare dată cea mai recentă carte este cea mai aproape de suflet, pentru că încă nu s-a răcit; nu ai uitat-o, să zicem. Iar pentru mine cea mai recentă este Matuf peruchierul, o carte care mi-a dat un tonus de viață bun. Este chiar cartea care a creat condițiile pentru un nou roman.
„Manuscrisul fanariot mi-a luat trei ani să-l scriu și este, într-un fel, centrul scrisului meu”
Reporter: Care a fost cartea cel mai greu de scris? Nu neapărat tehnic, ci emoțional. Și acum, sincer, nu pot să nu mă gândesc la Lizoanca. Pe mine m-a tulburat; aveam coșmaruri după ce am citit-o. O recomand oricui stă într-o letargie: citiți Lizoanca, ca să vă treziți puțin la realitate.
Doina Ruști: Ha, ha, ha! Îți mulțumesc foarte mult, Florentina, mi-ai făcut ziua bună. Dar nu mi-a fost greu s-o scriu Lizoanca. În general, opera realistă nu este o încercare decisivă pentru mine, ci cea în registru fantastic. Aici sunt de fiecare dată copleșită de emoții, iar dintre cărțile scrise greu, aș numi Manuscrisul fanariot. Mi-a luat trei ani să-l scriu și este, într-un fel, centrul scrisului meu. E o carte în care am vorbit, poate printre primii scriitori contemporani, despre sclavie și despre o lege din secolul al XVIII-lea, fără să fac din asta un roman realist. Am încercat să vin cu stilul meu, iar lucrul acesta mi-a luat foarte mult timp, pentru că este vorba despre un manuscris real, pe care l-am descoperit: un act de vânzare-cumpărare a unui om. Acest act, de jumătate de pagină, se transformă într-o epopee.
„Detest romanele scrise într-un limbaj cu `flăcăi` și nu mai știu ce; așa ceva mă omoară instantaneu”
Reporter: Personajul central din Manuscrisul fanariot există în arhive?
Doina Ruști: Da, sigur că există. Chiar eu am publicat documentul la Johns Hopkins University, într-o revistă științifică dedicată secolului al XVIII-lea. Din el aflăm că un om a fost vândut și cumpărat în secolul al XVIII-lea, într-o vreme în care așa ceva era o întâmplare absolut banală, se petrecea în fiecare zi. Dar acest document avea ceva diferit de toate celelalte contracte, ceva care te punea pe gânduri, te făcea să te întrebi: ce s-a aflat în spatele acestei clemențe a cumpărătorului? Încercând să aflu, am adunat un număr mare de documente de epocă. Deși detest documentarea și consider că nu are niciun rost într-o operă de ficțiune, în cazul acesta a fost o lectură de dinaintea scrisului.
Pe măsură ce mă atașam de personajul vândut, pe măsură ce dragostea lui (pentru că, în esență, e o poveste de dragoste) îl făcea pentru mine strălucitor, am început să citesc tot mai multe documente, descoperind printre ele inclusiv povestea valetului fugar. Toate acestea se află topite, oarecum, în această carte, fără să fi urmărit firul istoric și fără să fac o cronică. Detest romanele scrise într-un limbaj cu „flăcăi” și nu mai știu ce; așa ceva mă omoară instantaneu.
În Manuscrisul fanariot am făcut altceva: manuscrisul este personajul. Literele lui devin părți ale Bucureștiului și ale romanului meu. Cartea este împărțită în cinci cuvinte, iar la fiecare pagină există un personaj care se conectează la unul dintre ele. Fiecare capitol are, să zicem, galeria nevăzută a unui cuvânt care a străbătut istoria, care vine de departe și care îți spune care sunt legăturile noastre balcanice. Asta mi-a plăcut cel mai mult. Nu este un simplu roman; nu scriu romane istorice. Detest romanul istoric, o spun din nou. Nu am nicio legătură cu relatările despre Ștefan cel Mare și „flăcăii” lui. Cartea mea este despre cinci cuvinte care definesc identitatea națională și identitatea mea de scriitor. Unul dintre ele este amăgire.
„Amăgirea este o vrajă, o narcoză de scurtă durată, o orbire de somnambul, un sărut care doare. Amăgitorul învârte o baghetă de alun. El nu e un escroc sau un mincinos, ci un exaltat, capabil să atragă pe oricine în visele lui. Amăgirea e timpul amiezii, iar Bucureștiul, acum înțelegea, era cel mai perfid loc din lume, în care trăia Maiorca și în care el, un biet amăvipsit din Săruna, își căpătase un nume.” (Manuscrisul fanariot)
Bozăria
Reporter: Unde era Bozăria, locul unde se întâmplă atâtea în romanul dumneavoastră?
Doina Ruști: Bozăria era dincolo de Dâmbovița, la Unirii, pe lângă magazinul Unirea. Dacă stai cu spatele la magazin și îți închipui Dâmbovița trecând prin față (pe vremea aceea avea alt curs), vei vedea și un pod, Podul lui Șerban Vodă. Ei bine, acest pod era intrarea în București. Era un pod păzit, cu poartă, cum erau în acele vremuri, și ducea mai departe spre Calea Șerban Vodă, din care a mai rămas o bucată și astăzi. În dreapta, înspre Mitropolie și de-a lungul acestei căi, exista o zonă parțial mlăștinoasă, cu smocuri de stuf și papură, cu multă verdeață și, evident, cu mult boz. Dincolo de bozărie începeau viile. Era deci un teren foarte amestecat, hibrid. Acolo, în bozărie, am imaginat o poveste întreagă, despre întâlnirile ilicite ale îndrăgostiților bucureșteni. I-am dedicat-o lui Eugen Negrici, care a fost foarte încântat de ideea bozăriei.
„Scrisul este o aventură, și cu cât știi mai puține lucruri, cu atât te bucuri mai mult, cu atât trăiești mai intens”
Reporter: Să ne întoarcem în timp. Ce ați fi vrut să știți despre scris atunci când ați început să scrieți? Ceva ce ați învățat abia acum, ce știți acum și nu știați atunci?
Doina Ruști: Cred că sunt multe. Am învățat de-a lungul timpului; normal, n-am rămas în faza aceea. Nu este însă ceva ce regret, nu-mi pare rău că nu am știut atunci. Pentru că scrisul este o aventură, și cu cât știi mai puține lucruri, cu atât te bucuri mai mult, cu atât trăiești mai intens, cu atât literatura ta este jocul la care visezi. Iar aventura începe exact atunci când nu accepți niciun sfat, când nu citești nu știu câte cărți de naratologie, când nu știi cum se scrie, dar te-ai conectat la marea literatură: ai o imagine globală asupra a ceea ce s-a întâmplat de-a lungul istoriei literaturii și ai trăit tot ce era de trăit până atunci. În momentul în care ai intrat în viață cu intensitate, cu foarte multe experiențe, ar fi chiar păcat să te apuci să ții cont de sfaturile naratologice, pentru că literatura este aventură și trebuie să riști, exact ca în viață.
„Faptul că m-am aruncat cu capul înainte în viață și mi-am trăit-o ca pe o aventură m-a ajutat ca scriitor”
Iar viața mea a fost, din acest punct de vedere, bogată și mulțumitoare, aș zice. M-am născut într-o casă cu foarte multă lume, așa cum povestesc și în Ferenike. Când ai în jur multe tipologii, lucrul acesta te hrănește, te obligă să ieși din ipseitate. Erau multe drame, moștenite de la oameni care ieșiseră din interbelic și nimeriseră în plin comunism. Și nu în ultimul rând, viața mea a început cu o mulțime de despărțiri, cum povestesc acolo: moartea lui Tavică, moartea lui Cornel, despărțiri devastatoare, unele marcându-mă pentru tot restul vieții, cum a fost asasinarea tatălui meu, când aveam doar 11 ani. Lucrul acesta m-a împins apoi în miezul cel mai fierbinte și mai dur al vieții, ceea ce pentru literatură a fost benefic. Nu cred că există aspecte ale vieții pe care să le fi ratat. Faptul că m-am aruncat cu capul înainte în viață și mi-am trăit-o ca pe o aventură m-a ajutat ca scriitor.
„Toate întâmplările vieții sunt fără explicație. Dacă există o explicație și te afunzi în ea, s-a dus tot farmecul vieții”
Reporter: Ați scris atât de mult despre strigoi, spirite, ființe-prag. Ați avut vreodată, în viața reală, o experiență pe care nu ați putut-o explica, dar pe care ați introdus-o într-un roman?
Doina Ruști: Mereu, mereu. Toate întâmplările vieții sunt fără explicație. Dacă există o explicație și te afunzi în ea, s-a dus tot farmecul vieții. Există o mulțime de enigme pe care nu le-am pătruns, și asta și este frumusețea vieții. Cât despre întâmplări bizare sau stranii, toți am avut. Există perioade în viață când percepția este exacerbată, când ai acces la o zonă interzisă, când imaginarul tău o ia razna sau se dilată. Sunt întâlniri, de exemplu întâlnirea mea cu demonul Ferenike. Întâlniri în vis, întâlniri într-o realitate invizibilă, care nu pot fi negate, pentru că țin de felul în care oamenii, ființe complexe, înțeleg viața. Și o înțeleg uneori metafizic, în multe feluri, spre beneficiul literaturii.
Reporter: Există ceva dincolo?
Doina Ruști: Toată lumea speră asta. Ar fi trist să nu existe.
„Dacă nu am fi ființe intuitive, viața ar fi de netrăit”
Reporter: Anumite locuri din București, case, străzi vechi din Bucureștiul fanariot, ascund memoria magiei. Credeți în magie?
Doina Ruști: Un loc prin care au trecut mulți oameni le păstrează amprenta. Iar omul are o capacitate extraordinară de autosugestie și, mai ales, o sensibilitate care se diversifică odată cu vârsta și care îl face să intre în legătură cu cele mai profunde intuiții ale sale. Dacă nu am fi ființe intuitive, viața ar fi de netrăit. De aici și obsesia pe care o am în legătură cu istoria și miturile arhaice. În romanul Nas de bulgar, am introdus 11 istorii străvechi sau mai noi, ca parte a biografiei mele.
Într-una este vorba despre istoria zulului, un personaj ireal, cu înotătoare în loc de picioare, cu antene și o înfățișare stranie. Dar peronajul acesta există, este desenat pe un vas de Cucuteni, e poate o zeitate arhaică imaginată ori doar o mască ritualică. Nici nu contează. Are importanță doar faptul că a trecut prin mintea cuiva, a unui strămoș, a unui om care a trait aici în vremuri vechi.
„E plăcut să înfrumusețezi viața, să contribui simbolic la ea”
Reporter: Vedeți lumea printr-o logică a semnelor, a coincidențelor, a cauzelor ascunse, aș zice. Gândiți așa?
Doina Ruști: Sigur că da. Este felul meu de a-mi îmbogăți viața și de a face din literatură un drum pe măsura dorințelor mele. E plăcut să înfrumusețezi viața, să contribui simbolic la ea. În ceea ce mă privește, faptul că m-am născut într-o „casă bătrână”, să zic așa, o casă cu multe obiecte, cu multă lume, cu o istorie, a contat în formarea mea. Și astăzi îmi este imposibil să intru într-o casă, într-o clădire, fără să mă conectez la istoria de dinaintea intrării mele acolo.
„Am chiar o obsesie a hărților, a geografiei”
Reporter: Ați creat o mitologie proprie. Există undeva o hartă a acestei mitologii, pe care doar dumneavoastră o știți? Reguli despre ce poate și ce nu poate face o asemenea ființă? Sau fiecare ființă se dezvoltă și prinde puteri pe măsură ce capătă sens în scriitură?
Doina Ruști: Am chiar o obsesie a hărților, a geografiei. Îmi amintesc că pe la începutul anilor ‘90 începusem cu obsesia aceasta și chiar am contaminat multă lume cu ideea de hartă mentală, de hartă a unei opere și, mai ales, de hartă personală. În ceea ce mă privește, există clar o hartă a Bucureștiului, care nu este neapărat a orașului real. În fiecare roman public o hartă, ficțională, care de regulă conține și regulile pe care le-ai invocat. Pentru că există locuri în București care mă încarcă, mă inspiră și pe care le-am transformat într-un fel de centre pentru cărțile viitoare.
De pildă, Gorganul, pentru care am o sensibilitate deosebită. S-a vorbit foarte mult, mai ales în ultima vreme, despre Gorgan și despre bisericuța Sfântul Ilie Gorgani, mai ales legat de legionari. Dar înainte de asta există o istorie: vorbim de o bisericuță de lemn încă din secolul al XVII-lea, întărită în secolul al XVIII-lea, când devine Biserica Gorgani. Acolo există o movilă (un gorgan); nu se știe ce e înăuntru, este un mormânt vechi, poate sau doar o colină. Este unul dintre cele șapte gorgane care formau în București un spațiu, chiar o geografie mitică. Și nu în ultimul rând, de acolo începea cel mai mare cartier al Bucureștiului, numit Plasa Gorgani, care avea șaisprezece mahalale, una dintre ele, cea de vizavi de Liceul Lazăr, numindu-se chiar Mahalaua Gorgani. Pe acolo trecea inițial Dâmbovița. Sunt foarte legată de zona aceea și îmi pare rău că lumea, când aude de Gorgani, face legătura doar cu povestea din interbelic. Nu este numai atât: acolo este miezul istoriei bucureștene și aș vrea să ne întoarcem acolo cu alți ochi, la prima bisericuță de pe Gorgani, din secolul al XVII-lea, așa cum eu am făcut-o în romanul Homeric.
Pe de altă parte, există strada Lipscani, pe care continui s-o consider cea mai veche din București, deși se spune că Strada Franceză a fost prima atestată. Dar nicio stradă nu apare de una singură; există de fiecare dată o linie principală, o Uliță Mare. Or, aceasta era Lipscaniul, strada comercială, care pornea de la Biserica Sf Gheorghe (bulevardul nu exista), ci dintr-un labirint de străduțe, interesante, dintre care una mi-a rămas în minte: Strada Bărbierilor. Parcă îi și aud strigând în fața prăvăliilor ca să prindă clienți. Nu întâmplător, în ultima mea carte, Matuf peruchierul, acțiunea se petrece pe strada Lipscani. Este un fantasy care conține cheia a ceea ce mă întrebai: o carte speculativă, un thriller psihologic care începe în vremea lui Mavrogheni pe strada Lipscani și se termină cândva, dincolo de inteligența artificială, în era post-AI, tot pe Lipscani. Nu este o simplă carte pentru copii, ci o carte pentru toată lumea, pe care am scris-o cu maximă plăcere și care cuprinde, într-un fel, harta nevăzută din inima lumii mele bucureștene.
„Orice există. Să nu te îndoiești de nimic în lumea asta”
Reporter: Încă o întrebare, doamna Ruști: există strigoi?
Doina Ruști: Orice există. Să nu te îndoiești de nimic în lumea asta. Strigoii sunt o temă importantă a literaturii; încă din cele mai vechi timpuri s-a scris despre ei, pentru că este tentant să te gândești la lumea invizibilă de dincolo de moarte. Cât privește slăbiciunea sau obsesia românilor pentru vampiri și strigoi, mi se pare că ar merita fructificată într-un mod mult mai rafinat decât se întâmplă astăzi. Nu este doar o temă comercială, ci face parte din imaginarul românesc și are foarte multe laturi pe care ar merita să le aducem la suprafață. Zogru, din romanul meu omonim, este un prototip vampiric, care intră în această categorie: este un spiriduș, un virus, dar și un vampir. Trăiește în sângele oamenilor și călătorește de-a lungul timpului. Și, ca să-ți răspund la întrebare: să nu te îndoiești niciodată. Toți oamenii care au fost continuă să existe. Poate nu în sângele nostru, ca Zogru, dar alături de noi.
Reporter: Mi se pare că acesta este romanul pe care îl veți prezenta curând la Guadalajara, la FIL, cel mai mare festival de literatură.
Doina Ruști: Voi merge cu toate cele trei romane traduse în spaniolă: Zogru, Mâța Vinerii și Lizoanca la 11 ani. Voi fi presentă în panelul de discuții cu Sebastian Barry, Sofía Andrukhovych și Bernardo Esquinca, scriitori importanți, ceea ce mă onorează.
Doina Ruști este unul dintre cele mai importante nume ale literaturii române contemporane, o prozatoare care a transformat Bucureștiul fanariot, strigoii și miturile arhaice într-o geografie literară cu totul specială. Autoare a unor romane precum Zogru, Fantoma din moară (Premiul Uniunii Scriitorilor), Lizoanca la 11 ani (Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române) și a trilogiei fanariote Manuscrisul fanariot, Mâța Vinerii și Homeric, a fost tradusă în 17 limbi. Profesor universitar, de peste trei decenii formează generații de studenți în arta poveștii.
În curând, Doina Ruști va fi prezentă la Târgul Internațional de Carte de la Guadalajara, unul dintre cele mai mari evenimente literare ale lumii, unde merge cu cele trei romane traduse în spaniolă și unde va discuta alături de Sebastian Barry.
