Timp de aproape patru sute de ani, maltezii au crezut că limba lor descinde din cea a fenicienilor, un popor prestigios al Antichității și, convenabil, dispărut de mult. Adevărul, confirmat astăzi de toți lingviștii, este însă altul: malteza provine dintr-un dialect arab adus pe insulă după cucerirea musulmană din anul 870, înrudit cu araba vorbită cândva în Sicilia și în nordul Africii. Mitul fenician, lansat în 1536 și preluat apoi de erudiți maltezi și chiar de politicieni, a rezistat atât de mult pentru că a ajuns să fie împletit cu chestiuni de rasă și naționalism, fiind folosit ca un scut împotriva prejudecății potrivit căreia, dacă vorbești arabă, ești arab. Povestea lui arată cât de ușor pot fi umbrite dovezile științifice de nevoia unei națiuni de a-și construi o origine pe care o consideră mai nobilă, scrie Times of Malta.
Din secolul al XVII-lea până la mijlocul secolului XX, originea limbii malteze a fost subiectul unor dezbateri aprinse, iar ipoteza cea mai îndrăgită era că malteza descinde din feniciană. Întrebarea a căpătat o importanță uriașă pentru că etimologia a ajuns să se împletească cu chestiunile legate de rasă și naționalism.
Identificarea naționalității prin limbă este un concept foarte vechi, care a devenit popular în toată Europa datorită Bibliei. În Geneza 10, urmașii lui Noe sunt numiți „cele șaptezeci de neamuri” sau „cele șaptezeci de limbi”. Filosofi preromantici precum Condillac și Herder considerau limba drept expresia spiritului distinctiv al unei națiuni.
În 1859, Charles Darwin afirma că „o clasificare genealogică a raselor umane ar oferi cea mai bună clasificare a diverselor limbi vorbite astăzi în lume”, iar în 1861 August Schleicher a realizat un arbore genealogic al limbilor indo-europene care excludea contactul dintre limbi și prezenta dialectele drept forme corupte ale limbii „adevărate”. Dialectologii au reacționat demonstrând că nicio limbă nu este pură și că fiecare „limbă” a fost la origine un dialect, ridicat deasupra celorlalte din motive politice, sociale sau religioase.
Acest cadru explică de ce adevăratele origini ale limbii malteze au fost negate timp de secole. Constructorii templelor nu au lăsat nicio mărturie scrisă, iar cele mai vechi texte sunt în feniciană, greacă și latină. Inscripțiile atestă însă doar limba de prestigiu și nu spun nimic despre limba vorbită zilnic de oameni. Candelabrele bilingve descoperite la Tas-Silġ în 1694 arată că punica și greaca erau limbi de prestigiu în secolul al III-lea sau al II-lea î.Hr.
Tăblița de bronz a lui Demetrius, din secolul I î.Hr., ne arată că greaca era limba de prestigiu în Malta și la Siracuza sub stăpânire romană și că a fost înlocuită de latină abia din epoca lui Augustus. În 400 de ani, latina s-a răspândit de la Roma până în Portugalia, Belgia și România.
De ce nu și în Malta, unde populația era mică, iar distanța față de Roma mai redusă? Cu toate acestea, nu avem dovezi. Nu știm nici dacă, în cei 350 de ani de stăpânire bizantină, a urmat o trecere la limba greacă. Sigur este doar că cucerirea musulmană din 870 a pus capăt civilizației bizantine.
Un principiu fundamental al lingvisticii istorice spune că, oriunde trecerea de la o limbă la alta s-a produs pașnic, în timp, printr-o perioadă de bilingvism, elemente ale vechii limbi supraviețuiesc întotdeauna în cea nouă, sub forma unui substrat.
Malteza nu are niciun substrat punic, latin sau grec perceptibil, ceea ce confirmă descrierea făcută de Al-Himyari: o cucerire nemiloasă, urmată de o colonizare formată din 400 de bărbați musulmani cu familiile lor și un număr mai mare de sclavi, eliberați în 1054, care vorbeau, foarte probabil, cu toții același dialect.
Studii comparative recente demonstrează afinități puternice cu dialectul arab maghrebin, vorbit și în Sicilia până în jurul anului 1250.
De ce a prins atunci rădăcini mitul punic în Malta? El a fost lansat pentru prima dată de Quintinus în 1536 și reluat ulterior de numeroși autori străini și maltezi.
Mișcarea preromantică a cultivat fascinația pentru civilizațiile de mult dispărute: francezii au devenit mândri de originea lor celtică, iar spaniolii și-au glorificat originile iberice, deși ambii vorbeau o limbă romanică. Până și toscanii își trâmbițau originile etrusce, iar unii negau că dialectul lor ar descinde din latină.
Nu e de mirare, așadar, că erudiți maltezi precum De Soldanis și Vassalli au adoptat ideea punică, iar majoritatea oamenilor de litere o considerau un scut împotriva prejudecății potrivit căreia, dacă vorbești arabă, ești arab.
Fenicienii erau o rasă prestigioasă și, convenabil, dispărută. Ideea a fost îmbrățișată din motive politice la începutul secolului XX de Lord Strickland, care cita o carte a colonelului L.A. Waddell, „Originile feniciene ale britonilor, scoțienilor și anglo-saxonilor” (1924).
Desigur, toată lumea știa că britonii și scoțienii erau celți, iar anglo-saxonii germanici, dar Waddell urma să demonstreze că maltezii și englezii aparțin aceleiași rase și să rezolve o dată pentru totdeauna Chestiunea Limbii.
Adevărul este că nimeni nu cunoștea limba punică atunci când a fost lansat acest mit. Scrierea punică a fost descifrată abia în 1758, de abatele J.J. Barthélemy, datorită studiului său asupra candelabrelor de la Tas-Silġ. Și totuși, Giovan Francesco Abela știa încă din 1647 că siciliana era plină de cuvinte arabe și că pe insula Pantelleria se vorbea, pe vremea sa, o varietate de arabă înrudită cu malteza.
Intuiția lui Abela privind originea arabă a limbii malteze a primit o confirmare științifică în 1810, prin Wilhelm Gesenius, specialist în ebraică și feniciană, și este astăzi împărtășită de toți lingviștii.
Timp de peste o mie de ani, romanizarea constantă a vocabularului a asigurat supraviețuirea acestui dialect arab, permițându-i să țină pasul cu progresul practic și cultural, iar standardizarea l-a ridicat la statutul de limbă oficială în 1934 și i-a adus recunoașterea Uniunii Europene în 2004.
