În Aula Academiei Române, la doar două săptămâni după încheierea expediției ROICE 2026, datele culese la 15.000 de kilometri distanță au fost aduse înapoi acasă. Nu sub formă de fotografii spectaculoase cu ghețari, ci sub formă de probe, secvențe genetice, corelații fizico-chimice și modele predictive.
ROICE 2026, desfășurată pe stația King Sejong a coreenilor nu a fost o aventură științifică, ci un exercițiu de poziționare strategică. România încearcă, timid – cu fondurile puține pe care le are și cu ajutorul unor privați care au înțeles cât de mult înseamnă cercetarea pe timp îndelungat – să intre într-un club extrem de select.
La nivel global, aproximativ 3.000 de cercetători primesc anual permisiunea de a desfășura activități științifice în Antarctica. În 2026, patru dintre ei au fost români: Iris Tușa (coordonatoarea expediției), Georgiana Grigore, Roxana Cristian și Ovidiu Vrâncianu și Roxana Cristian. E un detaliu statistic care, privit rece, pare mic. În realitate, este uriaș.
Mihaela Păun, directoarea generală a Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Științe Biologice (INCDSB) ne explică și de ce e atât de important: „Sunt 3.000 de cercetători care anual primesc un permis de a merge și a studia în Antarctica. Deci, dacă ne gândim la nivel global care este masa de cercetători disponibilă, să avem patru cercetători între cei 3.000, cred că este o extrem de mare realizare”.
Ce e atât de deosebit în Antarctica?
Păi, Antarctica nu înseamnă doar gheață, vreme urâtă, pinguini ori foci. Este o arhivă. Poate chiar cea mai importantă din lume, în măruntaiele căreia poți descoperi cum să salvezi planeta, cum să-i salvezi pe oameni, cum să găsești leacuri pentru bolile care ne omoară.
„Avem posibilitatea să mergem în Antarctica și să accesăm un laborator natural, un laborator care conservă informație de sute de mii de ani”, explică Mihaela Păun.
Adică, în vreme ce schimbările climatice accelerează, iar poluanții persistă și călătoresc prin Oceanul Planetar, Antarctica devine un indicator timpuriu. Ce se întâmplă acolo astăzi, la nivel microbian, se va întâmpla mâine în ecosistemele noastre. Da, chiar în cele din România.
ROICE 2026 a vizat biodiversitatea microbiană, mecanismele de adaptare la stres extrem și impactul schimbărilor climatice asupra ecosistemelor polare.
Pentru Mihaela Păun, miza nu este doar să ajungi o dată în Antarctica, ci să construiești o prezență științifică coerentă și repetabilă. Cercetarea serioasă nu funcționează pe episoade izolate, ci pe ritm. Și continuitate.
„Când vorbim de date și de prelevarea de date, ele trebuie să aibă o anumită cadență, o anumită frecvență. Există noțiunea de replicare a experimentelor. Ar trebui să avem două perioade de timp: la începutul verii antarctice și la sfârșitul verii antarctice pentru prelevarea de probe” – Mihaela Păun, directoarea generală a Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Științe Biologice.
În cercetarea climatică și ecologică, frecvența este esențială. O probă izolată este o fotografie. Două probe, luate la intervale diferite, încep să spună o poveste. Mai multe serii de date construiesc un model.
O Românie fără fonduri
Mai mult, cercetarea polară nu ar trebui limitată la un singur capăt al planetei.
„O altă posibilitate ar fi că partenerul nostru coreean deține stații și în Arctica, deci există și posibilitatea unei expediții arctice. Pe partea de ecologie ar fi o abordare extrem de interesantă de a avea probe de la sud, de la nord și pe care să le putem corela cu ce avem noi în ecosistemele noastre”, spune Mihaela Păun.
Asta înseamnă că sudul, nordul și ecosistemele românești pot fi analizate comparativ. Adică Antarctica și Arctica devin oglinzi pentru propriile noastre vulnerabilități ecologice.
Însă, în România, problema nu este competența științifică, ci lipsa predictibilității financiare.
„Noi am încercat să păstrăm frecvența. Am avut expediții în 2015, 2016, 2019, 2020 și a venit pandemia. Neavând un program clar, o finanțare clară, depindem de finanțarea pe care o are fiecare instituție și când știm că ne putem permite o astfel de cheltuială” – Mihaela Păun, directoarea generală a Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Științe Biologice.
În absența unui program național multianual, fiecare plecare devine o negociere anuală, o cursă contra cronometru între buget, avize și disponibilitatea partenerilor internaționali.
„În general, claritatea asupra bugetului vine undeva spre vară. Ori în momentul acela trebuie să începem demersurile cu Ministerul Mediului, dar și să transmitem solicitarea partenerului coreean, care ne transmite disponibilitatea în stație; pentru că mergem când ne permit ei. Anul acesta am început discuțiile din luna mai, lucrurile s-au conturat în septembrie și am avut două sau trei opțiuni de timp.
Prima a fost aceasta în care au mers cercetătorii, practic sfârșitul verii antarctice. O altă opțiune a fost în decembrie sau ianuarie, dar sunt constrângeri legate de buget; pentru noi, ca institute naționale, cheltuielile în luna decembrie sunt dificil de realizat dat fiind că majoritatea surselor de finanțare se finalizează și se închide anul. Încă un motiv pentru care un program antarctic multianual și predictibil ar oferi o flexibilitate mai mare”, explică Mihaela Păun.
De ce pierde România bani pe partea de cercetare
Cu alte cuvinte, cercetarea polară nu poate depinde de cicluri bugetare imprevizibile.
„Ne dorim ca aceste expediții să fie organizate în continuare și să existe un astfel de program național. Nu ne dorim să fie dedicat doar nouă; nu au fost niciodată doar cercetători din INCDSB. Antarctica oferă informații care pot fi folosite și în alte domenii: geologie, fizică, chiar sociologie. Poate să existe un program antarctic care să deservească mai multe direcții de cercetare și noi ne dorim să fim parte din el. Din păcate, multe dintre apelurile europene dedicate programelor polare au ca precondiție existența unui program antarctic în plan național, ceea ce ne restricționează participarea. Dar cred că orice fereastră deschisă este o oportunitate care merită exploatată”, a mai precizat Mihaela Păun pentru Antena3.ro.
Carmen Chifiriuc este profesoară de microbiologie și prorector cu cercetarea al Universității din București, specialist în rezistența la antibiotice și în microbiologie medicală.
„Nu așteptăm de la stat pur și simplu să ne finanțeze toate aceste cercetări. Dar ce nu putem face este să accesăm această predictibilitate a fondurilor în momentul optim: avem nevoie de această predictibilitate a momentului în care plecăm în Antarctica”, spune Carmen Chifiriuc.
„Nu supraviețuiește cel mai puternic, ci supraviețuiește cel care se adaptează cel mai repede”, îl citează ea pe Darwin, în timp ce ne explică faptul că microorganismele au avut 3,5 miliarde de ani să învețe asta.
Cea mai importantă arhivă a lumii
Pentru Carmen Chifiriuc, Antarctica nu este doar un teritoriu îndepărtat, ci o arhivă biologică esențială pentru înțelegerea rezistenței la antibiotice – una dintre cele mai mari amenințări ale secolului nostru. Noi folosim antibioticele de nici un secol. În gheața antarctică există bacterii care au dezvoltat mecanisme de rezistență cu mult înainte de descoperirea antibioticelor.
Și explică de ce microorganismele sunt maeștrii adaptării.
„Peste tot găsim acești primi locuitori ai planetei, care au avut în fața noastră 3,5 miliarde de ani pentru a se adapta și unul dintre mecanismele prin care se adaptează este să-și omoare competitorii prin producerea de antibiotice” – Carmen Chifiriuc, profesoară de microbiologie și prorector cu cercetarea al Universității din București.
Adică antibioticele nu sunt o invenție exclusiv umană, ci un mecanism natural de competiție între bacterii.
„Cu alte cuvinte, acele bacterii vechi și care sunt acolo, încastrate în gheață cu multe sute de mii de ani înainte de descoperirea antibioticelor, sunt deja rezistente la aceste antibiotice”, explică profesoara.
Gheața antarctică devine astfel, o capsulă a timpului, în care pot fi identificate gene de rezistență apărute cu mult înainte de medicina modernă.
„Și noi putem să învățăm mai mult despre cum au apărut aceste gene de rezistență. Putem să vedem ce ne așteaptă în viitor. Apropo de predicție, asta este problema: ce ne așteaptă?”, mai spune Chifiriuc.
Miza nu este doar științifică, ci practică: identificarea timpurie a genelor care ar putea deveni periculoase pentru oameni și dezvoltarea unor mecanisme de monitorizare înainte ca problemele să devină vizibile.
„Când apa la robinet este tulbure sau când miroase nu știu cum, știi că iei o probă de apă și o duci la analiză și îți spune exact ce e acolo. Ei bine, noi trebuie să vedem când apa nu este tulbure și nici nu miroase, dar totuși poate deveni un pericol pentru noi toți și să fim un pic mai pregătiți. Iar Antarctica ne ajută.
Cum spuneam, e laborator natural, este o arhivă. De fiecare dată când există o perioadă de criză, dacă ne uităm în istoria omenirii, ce au făcut oamenii? Și-au pus resursele la un loc și au început să caute în toate locurile posibile.
Antarctica este cea mai veche și cea mai generoasă arhivă pentru toate căutările noastre și poate oferi răspunsuri. Dar, cum spuneam, este nevoie să acționăm acum, nu când deja suntem confruntați cu pericole care s-au instalat peste tot în lume și nu mai putem face nimic. Este mult mai bine să acționăm proactiv”, a mai declarat Carmen Chifiriuc, pentru Antena3.ro.
Ştiri video recomandate
