România se situează printre statele membre ale Uniunii Europene cu cele mai ridicate costuri reale ale gazelor naturale atunci când preţurile sunt ajustate la puterea de cumpărare, deşi la nivel nominal tarifele nu par ridicate, arată o analiză semnată de Dumitru Chisăliţă, preşedintele Asociaţiei Energia Inteligentă (AEI).
Conform sursei citate, efortul economic suportat de consumatori este amplificat de lichiditatea redusă a pieţei, de gradul scăzut de utilizare a infrastructurii şi de costurile fixe ridicate pe întreg lanţul, de la transport şi distribuţie până la înmagazinare şi furnizare.
Costurile reale vs. costurile nominale
„România are printre cele mai mari costuri pe toate componentele preţului gazelor naturale raportate la km de reţea, volume transportate şi puterea de cumpărare a oamenilor. În dezbaterea publică despre preţul gazelor naturale, comparaţiile se opresc aproape întotdeauna la nivel nominal, câţi euro costă transportul, distribuţia sau marja comercială. Este o abordare comodă, dar profund înşelătoare.
Pentru că preţul real al energiei nu se măsoară în euro, ci în efortul economic al oamenilor. Atunci când ajustăm datele prin puterea de cumpărare (PPP), ierarhiile consacrate se răstoarnă. Iar concluzia devine incomodă: Europa de Est nu este ieftină, este disproporţionat de scumpă raportat la capacitatea de plată a consumatorilor şi industriei”, explică preşedintele AEI în analiza „De ce gazele naturale „ieftine” devin „scumpe””.
Gazul-marfă – punctul central al analizei
În opinia sa, gazul-marfă este locul unde dispare mitul „preţului mic”.
„Pentru a elimina orice distorsiune, trebuie ca analiza să pornească de la elementul cel mai „curat”, preţul gazului-marfă, fără taxe, fără accize, fără tarife de transport, distribuţie sau înmagazinare. Doar costul efectiv al gazului, ajustat la PPP. Rezultatul este poate cel mai incomod din întregul lanţ. În Europa de Vest, preţul gazului-marfă ajustat la puterea de cumpărare se grupează strâns în jurul intervalului 0,03-0,035 euro/kWh PPP. Germania, Olanda, Franţa, Austria sau statele nordice se află toate în această zonă. Diferenţele sunt minore, iar costul real al energiei este relativ stabil şi predictibil”, se precizează în document.
În schimb, în Europa de Est şi Sud-Est, tabloul se rupe complet, în condiţiile în care Bulgaria, Ungaria, Polonia, Statele Baltice şi chiar România (cel mai mare producător de gaze din UE) urcă spre 0,055-0,063 euro/kWh PPP, adică aproape dublu faţă de Vest în termeni de putere de cumpărare.
Astfel, România ajunge la aproximativ 0,055 euro/kWh (PPP), una dintre cele mai ridicate valori din Uniunea Europeană.
Cauzele costurilor ridicate în Est
Apare întrebarea esenţială: cum poate fi gazul „ieftin” într-o ţară unde marfa, culmea de producţie internă, este de fapt atât de scumpă economic? De ce gazul-marfă este scump în Est, chiar fără taxe? Răspunsul nu ţine de furnizori şi nici de „speculă”, ci de structura pieţei, subliniază Chisăliţă.
„Venituri mai mici ale oamenilor. Ajustarea la PPP penalizează inevitabil economiile cu salarii reduse. Acelaşi preţ de import, exprimat în euro, apasă mult mai greu asupra consumatorului est-european. Putere de negociere mai slabă. Volumele mai mici şi pieţele fragmentate duc la costuri mai ridicate raportate la unitatea de venit, chiar şi atunci când preţul nominal pare „corect”. Dependenţă structurală de înmagazinarea gazelor. Securitatea energetică, absolut necesară, introduce costuri fixe greu de diluat economic în absenţa volumului mare”, susţine el.
Transportul și distribuția gazelor
La nivelul transportului gazelor naturale (euro/kWh-km ajustat PPP), statele vestice rămân la sau sub media europeană, în pofida unor tarife nominale mai ridicate, se arată în analiză.
„Explicaţia este structurală: volum mare, reţele dense, investiţii eficiente (nu făcute pentru comisoane), venituri ridicate ale populaţiei”, precizează specialistul.
În schimb, în Europa de Est, situaţia este diferită, România ajungând la un indice de 135, cel mai ridicat din eşantionul analizat.
El a explicat această situaţie „nu pentru că transportul ar fi scump în euro, ci pentru că infrastructura are un grad redus de utilizare, capacităţi mari – volume mici şi risipă mare – venituri reduse ale populaţiei, ceea ce amplifică efortul economic real la nivelul consumatorului.”
Consumatorul român plăteşte „puţin” în euro, dar mult din venitul său real
În ceea ce priveşte distribuţia gazelor, analiza arată că această componentă reprezintă paradoxul „ieftinului” care apasă cel mai greu. Deşi, la nivel nominal, România, Bulgaria sau Ungaria sunt adesea invocate ca exemple de costuri scăzute, ajustarea la puterea de cumpărare schimbă radical perspectiva. Astfel, România ajunge la un indice de 145, cel mai ridicat din Uniunea Europeană.
„Cauza nu este preţul unitar, ci supra dimensionarea reţelei (realizată din presiuni politice, considerente de reglementare deficitară, comisioane, lăcomia proiectanţilor şi constructorilor) şi subutilizarea reţelei, densitatea redusă a consumului şi dispersia geografică a infrastructurii. Consumatorul român plăteşte „puţin” în euro, dar mult din venitul său real”, notează Chisăliţă.
Înmagazinarea și marja comercială
În cazul înmagazinării, diferenţele dintre Vest şi Est se menţin, potrivit documentului. Ţările vestice, cu capacităţi mari şi utilizare intensă, rămân în jurul mediei UE după ajustarea la PPP, în timp ce în Est infrastructura este dimensionată preponderent strategic, pentru securitate energetică.
„România ajunge la un indice de 148, ceea ce indică un efort economic cu aproape 50% peste media UE. Costurile nominale nu sunt ridicate, dar gradul de utilizare relativ scăzut, combinat cu venituri mici, transformă stocarea într-o povară economică disproporţionată”, a adăugat Chisăliţă.
Analiza arată că nici marja comercială nu explică prin sine nivelul ridicat al costului real. România atinge un indice de 150, cel mai ridicat din UE.
„Este esenţial de subliniat că nu marja euro/kWh este mare. Dimpotrivă, ea este modestă în termeni nominali. Presiunea apare din combinaţia dintre: reţele lungi, volum în scădere, putere de cumpărare redusă. Astfel, chiar şi o marjă „mică” devine apăsătoare pentru consumatori”, susţin autorii analizei.
Taxele și ineficiența structurală
Datele privind TVA şi accizele confirmă, de asemenea, paradoxul evidenţiat de analiză: România nu are taxe excepţionale în termeni nominali, însă ajustarea la puterea de cumpărare plasează efortul economic la unele dintre cele mai ridicate niveluri din Uniunea Europeană.
Prin urmare, România nu este scumpă din cauza pieţei, ci din cauza ineficienţei sistemice. O concluzie centrală a analizei AEI este că România se plasează constant în topul european al costurilor reale ale gazelor naturale nu din cauza nivelului absolut al preţurilor, ci din cauza ineficienţei structurale a întregii afaceri a gazelor.
Modelul românesc de piaţă
Potrivit analizei, modelul românesc este caracterizat simultan de: lichiditatea redusă a pieţei (volume mici, tranzacţii puţine), grad scăzut de utilizare a infrastructurii, (transport, distribuţie, înmagazinare), urmare a unor investiţii supradimensionate din considerente de bonificaţii pentru companii, bonusuri pentru manageri şi administratori, comisioane pentru intermediari, precum şi de tarife ridicate per unitate economică ca efect al costurilor fixe ridicate datorită consumului mic şi a investiţiilor păguboase.
Pe listă se mai află: marje comerciale aparent mari în termeni relativi, nu din lăcomie, ci din lipsă de volum şi mai ales din lipsă de tranzacţii, fiscalitate cumulativă ridicată, aplicată peste un sistem deja ineficient şi ineficienţă operaţională cronică, mascată ani la rândul de comparaţii nominale, precizează specialistul.
„Rezultatul este un cerc vicios clar identificabil: ineficienţă, lichiditate scăzută, costuri unitare mari, preţ final ridicat, scădere de consum şi mai puţină lichiditate, costuri unitare şi mai mari, preţ final şi mai ridicat, scăderea mai mare a consumului, s.a.”, se mai arată în document.
Cum ar trebui să arate o intervenţie administrativă
Chisăliţă susţine că, în România, preţul ridicat al gazului este consecinţa directă a structurii pieţei, nu cauza ei.
„O piaţă cu volum mic nu poate amortiza infrastructura eficientă (tarife mari), nu poate susţine concurenţă reală, (preţuri marfă mari), nu poate reduce marjele prin rotaţie rapidă a capitalului (marje mari) şi nu poate absorbi fiscalitatea fără transfer integral în preţ (taxe mari)”, se precizează în document.
Astfel, fiecare element al lanţului – transport, distribuţie, stocare, furnizare – devine mai scump pe unitatea de energie livrată, chiar dacă fiecare componentă este „rezonabilă” luată separat şi nominal.
„Politicile energetice din România au tratat problema ca fiind una de: „preţ prea mare”, „tarif incorect”, „mărime excesivă”, „reglementare prea dură”. În realitate, problema este lipsa de lichiditate într-un sistem capital-intensiv. Fără volum: nu există eficienţă, nu există preţ mic sustenabil, nu există competiţie reală. Orice intervenţie administrativă care nu atacă direct eficienţa economică şi creşterea gradului de utilizare a reţelelor nu face decât să redistribuie pierderile, nu să le elimine, dar cu siguranţă cresc costurile şi preţurile”, susţin autorii cercetării.
Ştiri video recomandate
