Era vara anului 1989 când Karen Palmer a cumpărat o mașină la mâna a doua, plătită cash, a încărcat-o cu câteva lucruri esențiale haine, jucării, o oală, o tigaie și o cutie de pantofi plină cu fotografii și a „dispărut” împreună cu noul ei soț și cele două fiice mici. Nu le-a spus nimic nici mamei, nici prietenilor, nici vecinilor. Nu și-a anunțat angajatorii sau proprietarul apartamentului și a lăsat câteva obiecte pe balcon, ca să pară că încă locuiește acolo, scrie The Guardian.
„Îmi amintesc perfect ziua în care am plecat din Los Angeles”, spune Palmer. „A fost un amestec ciudat de frică și entuziasm, cu inima bătând nebunește, pornind spre necunoscut.” Fugea de fostul ei soț, Gil, bărbatul de care se temea și tatăl fiicelor ei, Erin și Amy, care aveau atunci șapte, respectiv trei ani.
Au pornit spre est și s-au oprit în cele din urmă în Boulder, Colorado, la poalele Munților Stâncoși, tocmai pentru că Gil nu s-ar fi gândit niciodată să le caute acolo. „Toată viața am locuit pe coastă, pentru că îmi plăcea să fiu aproape de ocean”, spune ea. „Nu s-ar fi așteptat să merg în interiorul țării.” Nu aveau acte de identitate, recomandări sau documente care să le lege de cine fuseseră. În săptămânile următoare și-au schimbat numele, au falsificat acte, și-au găsit slujbe, o locuință și o școală pentru fete. Palmer numește totul „protecție a martorilor făcută pe cont propriu”: „într-o zi eram o persoană, a doua zi eram alta”.
Planul a funcționat. Gil nu le-a găsit niciodată. Karen a ținut legătura telefonic cu familia și prietenii, doar ca aceștia să știe că sunt în siguranță, dar nu le-a spus niciodată unde se află, nici măcar mamei sale, pentru ca nimeni să nu poată divulga informații dacă Gil ar fi apărut.
Sub noile identități, familia a dus o viață normală. Fetele au crescut. Totuși, anii liniștiți care au urmat i-au dat lui Palmer timp să se îndoiască de decizia luată. „Am petrecut 20 de ani întrebându-mă dacă făcusem ce trebuia, iar asta a fost îngrozitor”, spune ea. „Este un lucru uriaș să iei copiii unui bărbat. Este, probabil, cel mai rău lucru pe care îl poți face cuiva.” Oare exagerase? Cât de real fusese pericolul? Ar fi trebuit să rămână și să lupte în instanță pentru o soluție legală? Noul ei volum de cărți, She’s Under Here, încearcă să răspundă acestor întrebări.
În anii trăiți alături de Gil, Karen nu auzise niciodată expresii precum „abuz domestic” sau „control coercitiv” deși astăzi știe că exact asta a îndurat. „Nici acum instanțele și autoritățile nu iau aceste lucruri suficient de în serios. Dar acum 35 de ani nici măcar nu aveam vocabularul necesar”, spune ea. „Nu am fost niciodată într-un adăpost. Nu cunoșteam pe nimeni despre care să știu că fusese abuzat, deși asta nu înseamnă că nu exista”.
Karen era extrem de vulnerabilă când l-a cunoscut pe Gil. Fusese adoptată, era copil unic, tatăl ei era alcoolic, iar căsnicia părinților, dificilă. „Nu a fost o copilărie fericită”, spune ea.
La 16 ani a rămas însărcinată cu un iubit adolescent și a fost trimisă într-un cămin maternal, același loc unde se născuse și fusese adoptată. Îl descrie ca pe un „basm”: fetele veneau, duceau sarcina la capăt, nășteau și plecau. I s-a permis să-și țină fiul în brațe timp de o oră, „era greu ca o minge de fotbal”, apoi copilul i-a fost luat și ea s-a întors acasă. Câteva luni mai târziu, înapoi la facultate, și-a găsit un job part-time într-o firmă de papetărie. Gil era șeful ei. Avea 36 de ani, trei copii și era în plin divorț.
„După ce am dat copilul spre adopție, eram într-o stare profundă de doliu și am confundat acea durere cu maturitatea”, spune Palmer. „Nu mai suportam băieții de vârsta mea. Un bărbat mai în vârstă însemna altceva.” Între timp, tatăl ei era internat cu un cancer care avea să-l ucidă, iar mama, deși nu-l plăcea pe Gil, a acceptat relația.
„Era foarte religioasă, într-un mod ciudat, și cred că a gândit că un bărbat mai în vârstă ar fi mai dispus să accepte ‘marfa stricată’”, spune Palmer.
Gil era carismatic, impulsiv, amuzant, „un vânzător până în măduva oaselor”, cum îl descrie ea. Semăna cu Jack Nicholson și uneori era confundat cu actorul. Era alcoolic funcțional și infidel. Karen l-a prins cu o altă femeie cu câteva săptămâni înainte de nuntă, iar infidelitatea a continuat.
Căsnicia lor a durat 14 ani, ani aparent „normali”, în timp ce Gil schimba joburi și scheme de îmbogățire. Rareori era violent fizic, dar o intimida constant și o umilea. Nu îi plăcea ca ea să aibă prieteni. O ținea într-un spațiu controlat. „Controlul era mereu prezent, iar perioadele banale erau întrerupte de episoade intense de stres și frică”, spune ea. Odată, Gil i-a îndreptat o armă încărcată spre burta gravidă, ea i-a apucat brațul, iar glonțul a ricoșat în chiuvetă. Altă dată a încuiat-o într-un dulap și a plecat cu copiii, de doi și șase ani. La întoarcere, le-a spus fetelor că „mami se joacă de-a v-ați ascunselea” și le-a pus să o caute.
Când Karen l-a părăsit, începuse o relație cu Vinnie, un prieten apropiat al familiei, cunoscut de Gil de ani de zile. De fapt, Karen și Vinnie sunt căsătoriți și în ziua de azi. „Când am intentat divorțul, credeam că, în timp, se va liniști și totul va deveni normal”, spune ea. „Dar a devenit din ce în ce mai rău.”
Furia lui Gil, amplificată de alcool și droguri, a scăpat de sub control. Timp de doi ani a urmărit-o, a amenințat-o că o va ucide pe ea și pe Vinnie, spunând că le va lăsa capul în frigider pentru ca fetele să-l găsească. A lovit-o, le-a tăiat cauciucurile, a aruncat carne stricată în curte, a lipit dinamită pe ștergătoarele mașinii lui Vinnie, a lipit poarta. O suna atât de des încât a fost nevoită să-și instaleze o a doua linie telefonică.
„Nu dormeam. Nu mai puteam citi nici măcar un ziar. Slăbisem îngrozitor, pentru că nu aveam poftă de mâncare.” Poliția nu a ajutat. La amenințările cu moartea, răspunsul a fost: „Sunați-ne când intră în apartament.” Avocații de divorț păreau fermecați de Gil. Chiar și așa, Karen crede că nicio intervenție nu ar fi ajutat. Un eventual arest l-ar fi adus direct la ușa ei, mai furios ca înainte.
Totul s-a rupt definitiv după o răpire. Într-o predare tensionată a copiilor, Gil i-a smuls-o pe Amy, de trei ani, din brațe și a dispărut. A călătorit 100 de kilometri, i-a vopsit părul blond în brun și l-a tuns scurt, ca să pară băiat. După zece zile de disperare, a sunat și a acceptat să o aducă înapoi doar dacă Karen promitea că îl părăsește pe Vinnie. ”Fără poliție”, i-a spus el. Iar ea a acceptat. A doua zi, au fugit.
Ani mai târziu, ascultând înregistrarea acelui apel, Palmer a înțeles definitiv că fuga fusese singura soluție. „Am făcut ce trebuia”, spune ea. „Și aș face la fel din nou.”
„Vezi cât de ușor a fost pentru mine să o iau? Aș putea să fac asta din nou și din nou și din nou. Trezeste-te la realitate! … Și nu-mi pasă cine mă caută. Ai poliția acolo acum? Nu, știi și tu mai bine. Aș deveni violent … [Poliția] oricum nu vrea să fie deranjată. Până când omori pe cineva. Atunci te ascultă. Îți spun, am fost complet nebun. Suicidar, maniacal. Urăsc. Sunt plin de ură … Fie trebuie să omor pe cineva și să termin odată, ca să mă pot liniști, fie obțin ce vreau …
Amy e mică, de asta am luat-o. Nu e ciudat? I-au trebuit șapte zile ca să te uite complet. Nu e trist? Primele trei zile au fost mai grele, dar ultimele șase n-au mai însemnat nimic. E ca și cum n-ar mai avea nicio amintire. Total dispărută. Nu îi lipsește Erin, nici măcar nu știe cine e. Nu îi lipsește nimic. Totul a ieșit din viața ei. Acum mă cunoaște doar pe mine și pe mine mă iubește. Pe tati”, este transcrierea înregistrării telefonice, publicată în carte.
Astăzi, spune Karen Palmer, o astfel de dispariție ar fi imposibilă. Internetul, rețelele sociale și bazele de date interconectate ar face totul mult prea ușor de urmărit. Dar atunci, reinventarea a însemnat libertate. „Abia după ce am plecat am devenit, cu adevărat, eu însămi.”
Ştiri video recomandate
