La o adâncime de aproximativ patri-șase kilometri sub Oceanul Pacific, între Hawaii și Mexic, se află o întindere acoperită cu noroi și presărată cu roci întunecate, de mărimea unor cartofi mici. Aceste formațiuni, numite noduli polimetalici, conțin cobalt, nichel, cupru și mangan, metale esențiale pentru mașinile electrice, turbinele eoliene, panourile solare, rețelele electrice și bateriile de stocare.
Problema este că zona în care se află aceste resurse, cunoscută drept Clarion-Clipperton, este și unul dintre cele mai puțin înțelese ecosisteme de pe Pământ. În timp ce companiile miniere și guvernele discută despre începerea exploatării comerciale, oamenii de știință încă descoperă și încearcă să clasifice forme de viață complet noi, scrie Eco News
Roci care cresc extrem de lent
Nodulii polimetalici nu apar peste noapte. Ei se formează treptat, în jurul unui mic nucleu, care poate fi un dinte de rechin, un fragment de os sau o pietricică. În jurul acestui nucleu se depun, strat după strat, minerale din apa oceanului și din sedimentele de pe fundul mării.
Procesul este însă extrem de lent. Unii noduli cresc doar câțiva milimetri într-un milion de ani. Asta înseamnă că o rocă suficient de mică pentru a fi ținută în palmă poate avea milioane de ani.
Tocmai această dezvoltare lentă face ca dezbaterea privind exploatarea lor să fie atât de complicată. Odată scoși de pe fundul oceanului, nodulii nu se vor reface într-un interval de timp relevant pentru oameni.
Potrivit Serviciului Geologic al Statelor Unite, în zona Clarion-Clipperton s-ar afla aproximativ 21,1 miliarde de tone de noduli uscați. Este cel mai mare câmp cunoscut de acest tip, iar cantitatea unor metale ar putea depăși rezervele identificate în prezent pe uscat.
Un ecosistem ascuns în întuneric
Deși zona pare la prima vedere o întindere goală de noroi, aici trăiesc mii de specii.
O analiză publicată în 2023 a identificat 5.578 de specii de animale în regiunea Clarion-Clipperton. Dintre acestea, doar 436 primiseră un nume oficial. Cercetătorii estimează că aproximativ 92% dintre speciile observate erau fie complet noi pentru știință, fie nu fuseseră încă descrise în detaliu.
În 2026, oamenii de știință au anunțat descoperirea a 24 de noi specii de amfipode de mare adâncime. Amfipodele sunt crustacee mici, înrudite cu creveții, care trăiesc în apă și în sedimentele marine.
Descoperirea a fost atât de importantă încât cercetătorii au identificat inclusiv o familie și o superfamilie complet noi. În clasificarea biologică, aceste categorii sunt niveluri foarte largi, care reunesc multe specii și grupuri înrudite. Astfel de descoperiri sunt rare în știința modernă.
Pentru companiile miniere, nodulii reprezintă o sursă de metale valoroase. Pentru animalele de pe fundul oceanului, ei sunt locul unde trăiesc.
Într-o zonă acoperită aproape în totalitate de noroi moale, aceste roci oferă unele dintre puținele suprafețe tari pe care se pot fixa bureții de mare, anemonele, coralii și alte organisme.
Nodulii pot fi comparați cu niște mici clădiri într-un câmp gol. Pe ei se adăpostesc și se dezvoltă forme de viață adaptate la întuneric total, temperaturi foarte scăzute și o presiune uriașă.
Prin urmare, exploatarea minieră nu ar însemna doar ridicarea unor pietre de pe fundul oceanului. Odată cu ele ar putea dispărea și habitate care au avut nevoie de milioane de ani pentru a se forma și care, cel mai probabil, nu se vor reface în timpul vieții oamenilor.
Cursa pentru exploatarea fundului oceanului
Autoritatea Internațională pentru Fundul Mărilor este instituția creată pentru a reglementa exploatarea resurselor minerale din zonele oceanice aflate în afara teritoriilor naționale și pentru a proteja mediul marin.
La începutul anului 2026, instituția avea în vigoare 31 de contracte de explorare. Acestea permit companiilor și statelor să studieze zonele, dar nu și să înceapă exploatarea comercială.
Presiunea pentru începerea extracției este însă tot mai mare. În aprilie 2025, Statele Unite au emis un ordin executiv pentru accelerarea accesului la mineralele critice din largul coastelor, inclusiv nichel, cobalt, cupru și mangan.
Susținătorii exploatării susțin că nodulii de pe fundul oceanului ar putea reduce dependența de minele de pe uscat și ar putea diversifica sursele de materii prime necesare tranziției către energia verde.
De cealaltă parte, cel puțin 40 de state au cerut oficial un moratoriu sau o pauză de precauție înainte de începerea exploatării miniere la mare adâncime. Aceste țări susțin că nu există încă suficiente informații pentru a estima efectele asupra mediului.
Experimentele realizate în trecut arată că ecosistemele de la mare adâncime se refac foarte greu.
În 1989, în cadrul proiectului DISCOL, cercetătorii au tras un plug lat de aproximativ opt metri pe fundul oceanului, în Bazinul Peru, pentru a imita o parte dintre efectele exploatării nodulilor. La zeci de ani după experiment, urmele erau încă vizibile.
Un studiu publicat în 2019 a arătat că efectele asupra vieții marine puteau fi observate și după 26 de ani. O altă cercetare, publicată în 2020, a identificat modificări de lungă durată în comunitățile de microorganisme și în funcționarea fundului oceanului.
Aceste microorganisme, deși invizibile cu ochiul liber, au un rol important în descompunerea materiei organice și în circulația substanțelor nutritive.
Oamenii au văzut mai puțin de 0,001% din adâncul oceanului
Un studiu publicat în 2025 a arătat cât de puține lucruri se cunosc despre lumea de la mare adâncime.
După analizarea a 43.681 de înregistrări video realizate în timpul scufundărilor din 1958 până în prezent, cercetătorii au ajuns la concluzia că oamenii au observat direct mai puțin de 0,001% din adâncul oceanelor.
Suprafața explorată vizual este comparabilă cu dimensiunea statului american Rhode Island, deși oceanele acoperă cea mai mare parte a planetei.
Metalele sunt necesare, dar riscurile rămân necunoscute
Tranziția către energie mai curată are nevoie de cantități mari de metale. Acestea sunt folosite în baterii, mașini electrice, rețele de transport al energiei și sisteme de stocare.
În același timp, resursele luate în calcul se află într-un ecosistem pe care știința abia începe să îl descopere.
Întrebarea nu este dacă nodulii polimetalici sunt valoroși. Valoarea lor economică este evidentă. Problema este dacă lumea poate evalua corect avantajele și riscurile exploatării înainte de a înțelege ce forme de viață ar putea dispărea și ce efecte ar putea apărea pe termen lung.
Pentru moment, zona Clarion-Clipperton rămâne, în același timp, una dintre cele mai mari rezerve minerale cunoscute și unul dintre cele mai mari mistere biologice ale planetei.
