De aproape o săptămână, atenţia lumii s-a îndreptat spre Istanbul, centrul unor proteste puternice împotriva guvernului turc condus de
Recep Tayyip Erdogan.
Mihai Mateaş, un jurnalist român, s-a decis să plece, făcând autostopul, spre "zona de conflict", pentru a lua pulsul evenimentelor. Nu singur, ci alături de un prieten.
Cei doi au început o aventură de peste 30 de ore, atât cât a durat drumul de la Bucureşti la Istanbul, care i-a dus direct în mijlocul evenimentelor. Astfel s-a născut o poveste savuroasă şi un reportaj care surprinde toate aspectele manifestaţiilor din Turcia.
Mai jos, puteţi citi câteva fragmente din cele două articole publicate de Mihai Mateaş pe blogul personal.
„Primul lucru care mă frapează când ajung în zona pieţei Taksim e hotelul Intercontinental, înălţându-se maiestuos peste o pădure de voci exaltate. Îmi încord auzul, dar vocile nu strigă „Jos Băsescu!”. Deja văd primele baricade din bucăţi de pavaj, din garduri de metal şi cărămizi. De pe un zid, o băbuţă cu pumnul ridicat îmi aminteşte de Banksy.
Mai mergem câţiva metri şi văd căscându-se, apocaliptic, un imens tunel fără capăt, înconjurat de dărâmături, gunoaie, moloz şi saltele abandonate. Am mai văzut scenele astea. Dar atunci erau în filme. Intrăm în parc şi prima impresie care mă izbeşte e de petrecere populară, de Zilele Oraşului. Toată lumea bea bere, suc, în aer se simte miros de grătare, de castane, de porumb prăjit şi toată lumea cântă. Nu înţeleg versurile, dar sunt antrenante. O fojgăială de nedescris, un du-te vino continuu. De la o portavoce aud un discurs. Pare mobilizator, căci este întrerupt de urale şi aplauze din când în când. „Her yer Gezi. Her yer direniş!”. Eunice îmi traduce: „Gezi e peste tot. Rezistenţa e în toate oraşele”.
Aha, un fel de „Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara. Vorbitorul are o vestă cu chipul lui Ataturk, iniţialele TGB și, dedesubt, explicația: „Asociaţia tinerilor naţionalişti turci”. „Socialiştii”, mă lămureşte Eunice din nou. „Mustafa Kemali askerlerigizi!” (Noi suntem soldaţii lui Mustafa Kemali!), cântă filiala de tineret a CHP , tinerii kemalişti. Undeva, în dreapta, un câmp de lumânărele îmi atrage atenţia. Mă uit mai atent. Flăcăruile sunt aşezate în cuvinte: „Taksim halkindlr” (Taksim aparţine naţiunii!). Din când în când, tineri se apropie, aprind câte o lumânare şi îngroaşă literele. În stânga, se cântă, se bate la tobă, se dansează. Aud în spatele meu vorbindu-se ruseşte. Nu suntem singurii. Nu sunteţi singuri.
*
Încă trei ore, încă o ploaie torenţială şi am ajuns. Nu în Istanbul, cum credeam noi, ci într-o parcare cu 50 de kilometri mai încoace de ţinta noastră. E seară, deja, s-au făcut 24 de ore de când am plecat de acasă şi 30 şi de când ne-am trezit. Ne e somn, ne e foame, nu avem baterii la telefoane şi laptopuri, iar Mako pozează încă un apus, peste benzinărie. Se profilează nori de înc-o ploaie – parc-ar mai conta – şi ne scoatem pancarta cu Istanbul. Un Volkswagen opreşte, ne întreabă-n turcă încotro, îi răspundem că la Istanbul. El vrea să ştie unde mai exact, dar noi suntem deja pe bancheta din spate: „Mână, Zeynel!”. Zeynel vorbeşte doar turcă şi o engleză atât de săracă lexical că nici măcar nu avea cuvintele „metro”, „station”, „train” sau „what the fuck, dude?”. I-am desenat o casă, doi copaci şi un tren anemic pe sub ele. „Aaaaa, metro!”, şi-a redescoperit Zeynel cunoştinţele de limba engleză. Ne-a explicat, în legea lui, că e patron, că are o firmă de izolaţii termice şi că ne duce până la el la fabrică, iar apoi – în maxim două ore – unde vrem noi. Încuviinţăm încântaţi, mai ales că nu am înţeles nimic din ce ne-a explicat. Aşa că Zeynel formează un număr, vorbeşte câteva zeci de secunde în care aud „Bukreş”, „Romanya” şi „calabalâc” şi îmi întinde telefonul. Prietenul său de la celălalt capăt ne-a tradus propunerea lui Zeynel şi, cum omul oricum era deja la intrarea în satul în care îşi avea fabrica, am mulţumit pentru tratament.
Dar limbile se dezleagă la un çay fierbinte, Google Translate face minuni şi, dintr-o dată, suntem prieteni buni şi vechi. Îşi pune angajaţii la treabă – vreo şase-şapte băieţi şi un nene mai în vârstă, care se aliniaseră în bucătăria improvizată şi ne studiau zâmbind prietenos – şi aceştia ne pun în faţă farfurii cu ciorbă, nişte spaghete cu ceva şi o farfurie cu ardei. Cu pâine. Un festin! Mai luaţi un ceai, mai ziceţi-mi o dată ce căutaţi aici, ce faceţi, unde să vă duc? Eu îl „cuplez” cu Eunice la telefonul lui şi îi las să sporovăiască în turcă. Mako i-l dă pe Onder la aparat şi stăm liniştiţi şi ne sorbim ceaiurile. Ne-am luat secretare…”
Prima parte a reportajului din Istanbul, "La Istanbul, poezia a ieşit în stradă", poate fi citită AICI
„Pentru că deja văzuserăm cum e să fii în partea cealaltă a baricadelor şi am simţit gustul gazului lacrimogen, am ales ca de data asta să ne mutăm dincolo de linia “frontului”: de cealaltă parte a autostrăzii care desparte “zona manifestanţilor” de stadionul Inonu, de unde cu o seară în urmă poliţiştii au îndreptat tunurile cu apă şi trasoarele de gaze lacrimogene spre “indignaţi”.
Am stat circa două ore, până din cei câteva zeci de manifestanţi prezenţi la sosire s-au făcut câteva sute. Până când au început să cânte, să agite steaguri, să aplaude maşinile “prietene” care-i claxonau. Până au început să coboare în şosea, oprind autoturismele şi explicându-le şoferilor nemulţumirile lor. Câţiva poliţişti în civil, discreţi – dar nu atât de discreţi pe cât ar fi vrut, altfel nu aţi fi citit asta acum -, urmăreau de la distanţă “ostilităţile”. Unul vorbea neîntrerupt la telefon, prin hands-free. Dincolo de stadion, în penumbră, se distingeau siluetele aliniate ale forţelor de ordine, care aşteptau semnalul. Din fericire acesta nu a venit, poliţiştii “undercover” şi-au abandonat postul şi, cel puţin pentru o seară, luptele de stradă între manifestanţi şi forţele de ordine au lipsit. Spre încântarea majorităţii celor prezenţi, care şi-au scris entuziasmul pe o baracă răsturnată într-o rână: “Police yok, problem yok!”.
Alături de noi, alţi fotoreporteri turci au aşteptat, la rândul lor, zadarnic pozele de copertă. Între noi şi ei, un blond pirpiriu, cu camera foto agăţată la gât, nu avea stare. Ryan era olandez, locuia în canada şi s-a prezentat ca “fotograf documentarist”. Şi el era în vacanţă, abia venise din România, i-a plăcut Bucureştiul “aşa şi aşa” – mai mult din politeţe – şi ne-a sfătuit să nu le spunem poliţiştilor că suntem jurnalişti. Cu o seară în urmă, toţi cei cu legitimaţii de presă fuseseră reţinuţi şi urcaţi în dube. El a avut prezenţa de spirit să le spună că e un turist – “I’m so sorry, man! I don’t know how I got here” – şi să scape”.
Partea a doua a reportajului, "Aici e Taksim: «Polis yok, problem yok!»", poate fi citită AICI
