Marile economii ale Europei se află într-un moment critic, împovărate de datorii uriașe, sisteme sociale nesustenabile și guverne ezitante în fața reformelor dureroase, dar inevitabile. De la Londra la Berlin și Paris, liderii recunosc tot mai des că timpul promisiunilor a trecut, iar fără decizii rapide și curajoase, există riscul unei crize economice de proporții.
În timp ce britanicii se apropie de sezonul Crăciunului, mulți se așteaptă mai puțin la plăcerea tradițională a mesei de sărbătoare și mai mult la lovitura sigură a noilor taxe. În 26 noiembrie, ministrul laburist de finanțe, Rachel Reeves, va prezenta un buget pe care l-a descris ca fiind dominat de o ofensivă împotriva portofelelor contribuabililor. Se speculează că vor urma majorări ale impozitului pe venit, taxe suplimentare pentru persoanele înstărite, noi impozite pe proprietăți și chiar o posibilă taxă pe activele de capital, scrie Bloomberg.
Această abordare este impusă de un gol uriaș în finanțele publice ale Marii Britanii, atât de grav încât revista The Economist a afirmat recent că guvernul „se apropie de faliment”. Dobânzile la datoria publică consumă acum o parte mai mare din veniturile statului decât cheltuielile pentru apărare, infrastructură sau educație. Peste jumătate dintre britanici primesc mai mulți bani de la stat decât plătesc prin taxe.
Marea Britanie nu este singură în această situație. În august, cancelarul german Friedrich Merz a avut curajul să recunoască faptul că sistemul de asistență socială al Germaniei a devenit nesustenabil: „Pur și simplu nu ne mai permitem sistemul pe care îl avem astăzi”, a declarat el. „Asta va însemna decizii dureroase. Asta va însemna tăieri.”
În Franța, statul cu cele mai mari cheltuieli sociale din Europa, cetățenii continuă să protesteze violent față de încercările președintelui Emmanuel Macron de a majora vârsta de pensionare de la 62 la 64 de ani. Premierul Sébastien Lecornu, confruntat cu opoziția dură a extremei stângi și a extremei drepte, propune acum amânarea aplicării măsurii până după alegerile prezidențiale din 2027.
În urmă cu un an, președinta Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde, avertiza că programele sociale ale marilor economii europene sunt în pericol. De atunci, situația s-a agravat, însă liderii politici slabi nu reușesc să convingă alegătorii că trebuie să accepte o viață cu mai puține beneficii.
Cum profită partidele de extremă dreapta
În rândul multor alegători europeni s-a instalat un sentiment de frustrare, credința că sunt pedepsiți pentru greșeli pe care nu le-au comis. Partidele de extremă dreapta exploatează acest resentiment, acuzând imigranții că ar deturna resurse care le-ar reveni cetățenilor nativi.
Forțe similare se manifestă și în Statele Unite, dar finanțele publice americane sunt protejate de statutul dolarului ca monedă de rezervă mondială și de puterea uriașă a economiei SUA, care continuă să reziste chiar și în condițiile actualei administrații. Giganții din domeniul tehnologic generează o bogăție aproape inimaginabilă, iar Europa nu are echivalentul „Magnificent Seven”, cele mai valoroase companii americane de tehnologie, deși economia continentală, per ansamblu, este comparabilă ca dimensiune.
Între timp, industria auto germană, motorul prosperității țării timp de decenii, se clatină periculos din cauza costurilor ridicate ale forței de muncă și a energiei scumpe, consecință directă a deciziilor fostului cancelar Angela Merkel de a renunța la energia nucleară și de a depinde de petrolul și gazul rusesc. Companiile europene plătesc, în medie, dublul prețului energiei față de cele americane, iar firmele britanice chiar de patru ori mai mult, din cauza politicilor ecologice costisitoare.
Excepția din Europa
Singura economie mare din Europa care pare să se sustragă paraliziei guvernamentale este Italia. Premierul Giorgia Meloni, odinioară etichetată drept „extremistă de dreapta”, a încheiat al treilea an de mandat cu o stabilitate remarcabilă. Costurile de împrumut ale Italiei au scăzut, șomajul este în scădere, veniturile fiscale au crescut, iar deficitul bugetar s-a redus la jumătate.
Deși succesul Italiei nu trebuie exagerat, țara nu mai este privită ca un „caz pierdut”. Meloni se bucură de o cotă de încredere de 45%, mult peste cea a liderilor din Germania, Franța și Marea Britanie. Un editorialist al ziarului Il Tempo scria recent cu mândrie: „Există, în esență, o nouă percepție despre Italia, atât în interior, cât și în exterior.”
9,4 milioane de britanici nu lucrează. Plus 1,6 milioane de șomeri
În Marea Britanie, însă, perspectiva creșterii taxelor provoacă o stare de depresie generalizată, nu doar pentru că vor lovi buzunarele contribuabililor, ci și pentru că vor afecta viitorul copiilor și nepoților lor. O mare parte din sumele colectate vor fi absorbite de plata dobânzilor la datorii sau de cheltuieli sociale necontrolate.
Numărul persoanelor inactive economic este uriaș: 9,4 milioane de britanici nu lucrează, la care se adaugă 1,6 milioane de șomeri, în total, o cincime din populația aptă de muncă. Mulți primesc bani de la stat fără să muncească. Desigur, o parte sunt persoane cu handicap sau îngrijesc rude bolnave, dar mii de tineri aleg pur și simplu să nu lucreze, invocând anxietăți sau alte probleme psihice. În prezent, cu 800.000 mai mulți oameni decât în 2019 sunt scoși din câmpul muncii din aceste motive.
Incapacitatea guvernelor britanice succesive de a reduce aceste cifre alarmante, de a limita ajutoarele sociale nejustificate și de a îmbunătăți productivitatea națională provoacă îngrijorare profundă. Premierii conservatori din perioada 2010–2024 nu au făcut progrese semnificative, iar guvernul laburist condus de Keir Starmer pare într-o situație și mai dificilă. Deputații laburiști blochează orice tentativă de reducere a beneficiilor sociale.
Mulți dintre acești parlamentari de stânga, acuzați că nu înțeleg realitățile economice, cer statului să-i taxeze pe „bogați”, categorie care include de fapt o mare parte din clasa de mijloc britanică. În mod surprinzător pentru cei care credeau că Partidul Laburist a renunțat la retorica socialistă odată cu Tony Blair, războiul de clasă pare să fi revenit.
Este o eroare gravă să considerăm sistemul de asistență socială și sănătate drept un drept absolut și nelimitat, fără responsabilitatea individuală de a contribui, măcar prin muncă și plata impozitelor. Totuși, liderii europeni evită să spună acest adevăr, iar nivelul taxării devine atât de ridicat încât descurajează munca.
Friedrich Merz a avut dreptate când a spus că producția economică a Germaniei nu mai poate susține cheltuielile sociale, iar aceeași realitate se aplică întregii Europe. Marea provocare pentru liderii noștri este să spună aceste adevăruri alegătorilor care nu vor să le audă.
Fostul premier italian și președinte al Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, spunea cândva că toți politicienii europeni știu ce trebuie făcut pentru a restabili echilibrul financiar, dar niciunul nu știe cum să fie reales după aceea. Așa este și acum. Puțini britanici cred că bugetul din această lună va aduce o reformă reală a cheltuielilor publice.
În schimb, un ministru slab într-un guvern slab va alege calea ușoară: va lua mai mulți bani de la cei care muncesc, pentru a-i susține pe cei care nu o fac. Iar Marea Britanie, asemenea unei mari părți din Europa, va continua să meargă pe un drum economic care duce, în cele din urmă, la prăpastie.
Ştiri video recomandate
