La doar 19 ani, Steve Ellis era ofițer de artilerie pe o navă americană în Pacific, coordona 19 tunuri antiaeriene și conducea un echipaj de tineri ca și el. Astăzi, la 100 de ani, veteranul își amintește pentru Newsweek cum a trecut prin atacuri kamikaze, a supraviețuit războiului și s-a întors acasă „un om serios”, după cum povestește cu umor. În prezent, el este voluntar la Muzeul Național al celui de-Al Doilea Război Mondial din New Orleans.
Steve Ellis, veteran de război ajuns la 100 de ani, avea doar 16 ani când s-a înscris la programul Naval Reserve Officers' Training Corps (ROTC) al Universității Tulane, cu câteva luni înainte ca Statele Unite să intre în cel de-Al Doilea Război Mondial.
Originar din Louisiana, Ellis recunoaște că înainte nu avusese vreo experiență maritimă serioasă. „Cel mai mare lucru pe care fusesem era o canoe”, a povestit el pentru Newsweek. La scurt timp însă, avea să activeze pe o navă de peste 90 de metri lungime și 15 metri lățime.
A crescut în micul oraș Amite, iar drumul lui spre armată a început după ce tatăl l-a înscris la ROTC, chiar înainte de atacul japonez de la Pearl Harbor, care a adus America în război. În februarie 1944, conflictul nu mai era doar un zvon îndepărtat. „Au venit la clasă într-o dimineață și au anunțat că vom fi înrolați peste trei săptămâni”, își amintește Ellis.
La doar 19 ani, a fost numit ofițer de artilerie și trimis pe frontul din Pacific
Ca nou membru al Marinei, Ellis a fost transferat la Camp Bradford, Virginia, unde a făcut două săptămâni de instrucție pe Landing Ship Tanks (LST). Baza, construită în grabă, devenise un centru major de pregătire, unde, după estimările lui Ellis, se aflau 15.000 de bărbați.
Aceste nave cu fund plat, construite în masă în timpul războiului, erau esențiale pentru transportul direct pe plajă al tancurilor, trupelor și proviziilor, fără a fi nevoie de porturi. „Valoarea LST era că elimina necesitatea unui port maritim”, explică Ellis. „Toți primiseră doar două săptămâni de pregătire pentru ce aveau de făcut pe navă”, spune veteranul. După instrucție, echipajele formate din aproximativ 120 de oameni erau trimise pe mare.
Ellis a fost repartizat pe LST 751. „Niciuna dintre navele amfibii nu avea nume, doar numere. Cred că le construiau atât de repede încât nu mai aveau timp să inventeze destule denumiri.”
„Atunci eram convins că pot să fac față oricărei situații”, își amintește Ellis, râzând. „Dar privind acum, după 80 de ani, cred că erau nebuni să lase un copil de 19 ani responsabil de artileria unei nave.”
În acea funcție, el coordona 19 tunuri antiaeriene, conducea un echipaj și gestiona sistemul de control al focului. „Media de vârstă pe navă, de la căpitan la ultimul marinar, era sub 20 de ani”, a spus el.
Nava a traversat Canalul Panama către Pacific, cu opriri în Noua Guinee și Filipine, unde echipajul a rămas până la finalul războiului, după invazia din octombrie 1944.
„Îi scriam mamei și tatălui, fraților din când în când, și la trei-patru fete. Oriunde acosta nava, întâi întrebam de corespondență și apoi dacă vreun alt vas avea filme noi.”
„Gândul că cineva își dă viața doar ca să te omoare era înfricoșător”
În Pacific, navele erau constant amenințate de atacuri kamikaze. „Gândul că cineva își dă viața doar ca să te omoare era înfricoșător”, spune Ellis. Deși echipajul său a tras asupra multor avioane sinucigașe, au doborât doar două.
Își amintește un moment tensionat: „Un avion a venit direct spre noi, dar în ultimul moment a virat și a trecut chiar pe lângă bordaj. Putea să ne lovească, dar a ales să se prăbușească într-un tanc plin cu petrol. Cred că nu voia să se sacrifice pe o navă deja descărcată.”
Întrebat cum își gestiona frica, veteranul a răspuns: „Nu eram speriat în timpul luptei, eram prea ocupat. Mi-era teamă înainte sau după, când mă gândeam ce s-ar fi putut întâmpla. Dar nu în toiul confruntării.”
La 31 mai 1946, Ellis s-a întors în Statele Unite, un om complet schimbat. „Înainte de război, eram specializat în chiul de la ore și băut bere. După, mergeam la cursuri, învățam, luam note bune.”
Una dintre cele mai grele provocări a fost să renunțe la limbajul colorat. „Pe navă, toată lumea înjura non-stop. A trebuit să-mi scot asta din vocabular.”
După ce a încercat mai multe specializări, inclusiv jurnalismul, Ellis a urmat dreptul și a ajuns să ocupe diverse funcții în justiție.
Astăzi, la 100 de ani, este voluntar la Muzeul Național al celui de-Al Doilea Război Mondial din New Orleans, unde spune că simte o datorie să împărtășească experiențele sale. „Atât timp cât pot, vreau să le transmit altora ce am trăit.” În plus, cântă la vioară.
Steve Ellis este unul dintre cei aproximativ 66.000 de veterani americani ai celui de-Al Doilea Război Mondial încă în viață, din cei circa 16 milioane care au servit.
Ştiri video recomandate
