După ani întregi de evoluție, metode relativ sigure și eficiente de prevenire a sarcinilor nedorite sunt acum disponibile. Însă, înainte de apariția metodelor moderne de contracepție, numeroase alte soluții au fost inventate, testate și fie adoptate, fie abandonate, scrie europeana.eu.
Grecia și Roma Antică
În Grecia și Roma Antică, silphium – o plantă utilizată în mod obișnuit drept condiment – era cunoscută pentru efectele sale contraceptive. Cât de eficientă era cu adevărat este dificil de stabilit, însă se știe că valora mai mult decât argintul și, în cele din urmă, a fost recoltată până la dispariție.
După ce silphium a devenit inaccesibilă, s-a folosit în locul său asafoetida – o rășină obținută din rădăcina unor plante din specia Ferula. Totuși, consumul în doze mari era periculos, putând duce chiar la moarte.
Alte metode documentate constau în utilizarea pietrelor și a usturoiului pentru obstrucționarea canalului vaginal, un tip de contracepție de tip barieră. De asemenea, se foloseau tampoane din iarbă, pânză sau bureți de mare.
Femeia trebuia să își țină respirația în timpul actului sexual
Metoda propusă de Hippocrate, considerat „părintele medicinei occidentale”, în secolul IV î.e.n. era și mai elaborată: el recomanda consumul de apă sărată cu sulfat de cupru pentru prevenirea sarcinii, susținând că efectul ar putea dura un an întreg.
Însă Hippocrate nu era singurul cu idei discutabile. Ginecologul grec Soranus din Efes, în secolul II e.n., le sfătuia pe femei să-și țină respirația în timpul actului sexual și să strănute ulterior pentru a elimina sperma. De asemenea, recomanda acestora să sară înapoi de șapte ori după contact.
Alte metode ineficiente, precum întreruperea ejaculării, erau și ele des utilizate, fiind considerate sigure, dar nu foarte de încredere. Datorită ineficienței și disconfortului acestor tehnici, căutarea unor soluții mai eficiente a continuat.
Prezervativul și dispozitivul intrauterin (DIU)
În Evul Mediu, au apărut noi metode contraceptive, iar efectele unor tehnici deja existente au fost mai bine înțelese. ”Amuletele contraceptive” erau utilizate pe scară largă – pe lângă plante uscate, acestea includeau elemente bizare, precum testicule de castor, ceară de ureche de catâr sau oase de pisică neagră, despre care se credea că au puteri magice.
În timp ce astfel de practici au început să dispară în epocile următoare, pentru că femeile riscau să fie acuzate de vrăjitorie, s-a deschis o nouă eră în domeniul contracepției odată cu prima epidemie de sifilis din Europa, în secolul XV. Astfel, metodele de tip barieră au început să fie folosite și pentru prevenirea bolilor cu transmitere sexuală.
Această descoperire a dus la dezvoltarea primului prezervativ documentat în 1564: o teacă din in, fixată cu o panglică. Cu toate acestea, scopul principal al prezervativului era protecția bărbaților care frecventau bordelurile, femeile având un control limitat asupra utilizării acestuia. Până în secolul XVIII, prezervativele se vindeau la prețuri ridicate în baruri, frizerii, farmacii și teatre, atât în Europa, cât și în Statele Unite.
În 1855, au fost introduse primele prezervative din cauciuc, care, datorită procesului de vulcanizare, erau mai elastice, declanșând o creștere globală a producției. În anii 1920, invenția prezervativului din latex a revoluționat și mai mult contracepția, acesta având o durată de valabilitate de câțiva ani, spre deosebire de versiunile anterioare care rezistau doar trei luni.
Tot în anii 1920, a fost dezvoltat și dispozitivul intrauterin (DIU). Medicul german-evreu Ernst Gräfenberg a creat un dispozitiv care prevenea implantarea ovulului în uter. Regimul nazist a considerat această metodă o amenințare la adresa rasei ariene și a interzis-o.
Cu toate acestea, dezvoltarea DIU nu s-a oprit. Primele modele, realizate din intestin de vierme de mătase și sârmă de argint, au fost înlocuite în anii 1960 cu variante mai eficiente, ce conțineau cupru și aveau o rată de succes de 95%. Ulterior, a fost inventat și DIU hormonal, care modifică mobilitatea spermatozoizilor, împiedicând fecundarea. Astăzi, DIU-urile sunt disponibile sub formă de implanturi reversibile cu eficiență pe termen lung.
Capacul cervical și buretele contraceptiv
Capacul cervical – cunoscut și sub numele de diafragmă – era introdus în vagin pentru a bloca accesul spermatozoizilor. Modelul din cauciuc din începutul secolului XX a fost modificat de Dr. Marie Stopes, una dintre pionerele pilulei contraceptive.
Stopes a promovat și utilizarea bureților contraceptivi, care conțineau diverse lichide cu presupuse efecte spermicidale. Această metodă amintea de contraceptivele de tip barieră folosite cu aproape 2.000 de ani înainte.
Atât capacul cervical, cât și buretele contraceptiv au fost reinventate de-a lungul timpului pentru a deveni mai sigure și mai eficiente. În prima jumătate a secolului XX, aceste metode erau utilizate pe scară largă, la fel ca tamponul contraceptiv, care funcționa similar.
Deși nu ofereau o protecție optimă, aceste metode au reprezentat o alternativă mult mai sigură decât metodele extrem de nesigure din epoca pre-pilulă, precum retragerea sau dușurile vaginale.
Ştiri video recomandate
