În Iran, accesul la un curs de schimb valutar stabil, stabilit de stat, este rezervat unui cerc restrâns de privilegiați – iar rețelele economice legate de Garda Revoluționară se află primele la coadă. De la construcții și energie, până la porturi și telecomunicații, puternica Garda Revoluționară Islamică (IRGC) domină mari segmente ale economiei iraniene, relatează Euronews.
IRGC nu este doar o forță militară, ci un centru paralel de putere, cu o misiune revoluționară și religioasă. Creată după schimbarea de regim din 1979, Garda are rolul de a apăra fundamentele islamice ale republicii și de a proiecta forță în afara granițelor țării.
Rolul său economic s-a extins în timpul războiului Iran – Irak (1980 – 1988), când a dezvoltat capacități proprii de inginerie și logistică pentru a susține conflictul.
Iranul traversează în prezent un nou val de proteste la nivel național, declanșate de prăbușirea rapidă a monedei și de explozia prețurilor. Deși guvernul a încercat să pună întreaga responsabilitate pe seama sancțiunilor internaționale severe, protestatarii au legat în mod clar cauzele nemulțumirii de conducerea țării.
Sloganuri precum „Moarte dictatorului” sau „Moarte lui Khamenei” au răsunat în mai multe orașe iraniene, alături de revendicări pentru „democrație și egalitate”.
Regim sever de sancțiuni
La momentul revoluției din 1979, un dolar american valora aproximativ 70 de riali iranieni. La începutul lui 2026, cursul a depășit 1,4 milioane de riali pentru un dolar, ceea ce înseamnă că moneda iraniană și-a pierdut de aproape 20.000 de ori valoarea în patru decenii.
Sancțiunile, inflația și izolarea diplomatică sunt invocate frecvent drept explicații pentru acest colaps. În septembrie 2025, ONU a reimpus sancțiuni Iranului, după ce Consiliul de Securitate nu a reușit să adopte o rezoluție pentru menținerea regimului de relaxare a sancțiunilor, legat de acorduri anterioare de neproliferare nucleară.
Noile măsuri includ un embargo asupra armelor convenționale, restricții legate de programul balistic, înghețări de active și interdicții de călătorie. Uniunea Europeană are la rândul ei sancțiuni similare, completate de măsuri legate de situația drepturilor omului și de rolul Iranului în furnizarea de drone către Rusia, folosite în războiul din Ucraina.
Potrivit Iran Open Data, un proiect nonprofit de jurnalism de date, „Iranul pierde aproximativ 20% din potențialele venituri din exporturile de petrol, în încercarea de a ocoli sancțiunile SUA, în ciuda creșterii livrărilor către țări precum China și Malaezia”.
Veniturile petroliere ale Teheranului rămân sub potențial deoarece sancțiunile obligă Iranul să vândă petrol prin rute indirecte, costisitoare prin definiție.
Transporturile sunt adesea vândute cu discount pentru a atrage cumpărători, apoi mutate prin intermediari și firme-paravan, pe petroliere din așa-numita „flotă din umbră”. Sunt folosite inclusiv transferuri de la navă la navă în largul mării sau depozitări offshore – practici care reduc semnificativ prețul final obținut pe baril.
Iran Open Data estimează că, în anul încheiat în martie 2025, Iranul a obținut aproximativ 23,2 miliarde de dolari din exporturile de petrol, dar ar fi putut câștiga peste 28 de miliarde, pe baza urmăririi tancurilor și a prețurilor de referință. Diferența – circa 5 miliarde de dolari – este atribuită costurilor de evitare a sancțiunilor.
Potrivit World Bank, Iranul a traversat „un deceniu pierdut de creștere economică”, din cauza dependenței de petrol și a regimului de sancțiuni. Între 2011 și 2020, PIB-ul pe cap de locuitor s-a contractat, în medie, cu 0,6% pe an.
„În ultimul deceniu, aproape 10 milioane de iranieni au căzut în sărăcie. Între 2011 și 2020, ponderea populației care trăiește sub pragul internațional al sărăciei a crescut de la 20% la 28,1%”, arată raportul Băncii Mondiale.
Nu doar numărul persoanelor sărace a crescut, ci și precaritatea celor care reușesc să se mențină peste pragul sărăciei. „40% dintre iranieni sunt vulnerabili la alunecarea în sărăcie, riscul de a deveni săraci în viitorul apropiat fiind mai mare de unu din cinci – cu 10 puncte procentuale mai mult decât în 2011”.
Apariția unei economii paralele
În perioada de reconstrucție de după război, în anii ’90, firmele afiliate IRGC – în special Khatam al-Anbiya, principalul său braț de inginerie – au început să câștige contracte majore de stat.
În timp, acestea s-au extins în petrol și gaze, infrastructură, transporturi, porturi, telecomunicații, minerit și logistică. Practic, controlează surse extrem de profitabile și sigure de venit și finanțare.
Multe dintre aceste proiecte au fost atribuite fără licitații competitive și cu un control civil limitat. Rezultatul este o economie duală: un sector civil formal, supus reglementărilor, și un sistem paralel controlat de actori militari și de securitate.
Oficialii iranieni numesc acest model „economia de rezistență” (eghtesad-e moqavemati), promovată de liderul suprem Ali Khamenei și codificată în februarie 2014 într-un set de „politici generale”.
În practică, spun analiștii, sloganul a oferit acoperire politică pentru o economie mai centralizată, influențată de structuri de securitate, care concentrează puterea și averea și sufocă inițiativa privată. Ironia este că sancțiunile occidentale, menite să slăbească Teheranul, au contribuit la consolidarea exact a acestui sistem.
Pe măsură ce companiile străine au părăsit Iranul, iar firmele locale au intrat în dificultate, entitățile legate de IRGC au fost mai bine poziționate să opereze sub restricții, beneficiind de acces la valută, rute comerciale informale și protecție de securitate.
Consiliul Gardienilor, instituție-cheie a sistemului politic iranian, sprijină aceste rețele militare și economice, influențând legislația și filtrând candidații eligibili pentru funcții alese, astfel încât pozițiile-cheie să fie ocupate de persoane loiale.
Cursuri fixe versus cursuri reale
În acest sistem, instabilitatea valutară devine structurală, nu accidentală. Accesul la dolari sau la licențe de import depinde mai puțin de piață și mai mult de alinierea politică, ceea ce a subminat încrederea în rial.
După reimpunerea sancțiunilor americane în 2018, statul a stabilit un curs subvenționat de 42.000 de riali pentru un dolar, destinat importurilor esențiale. Pe măsură ce rezervele valutare s-au redus, autoritățile au restrâns constant categoria celor eligibili.
Deși această politică a fost abandonată oficial în 2022, a fost rapid înlocuită cu un nou curs subvenționat, de 285.000 de riali pentru un dolar, în timp ce cursul paralel ajunsese la 580.000 – 630.000 de riali în 2024, potrivit Băncii Mondiale. Diferența este crucială, pentru că transformă dolarul într-un privilegiu administrat politic.
Banca Mondială arată că Iranul a acoperit frecvent golurile bugetare prin injectarea de bani în economie – o rețetă dezastruoasă într-un context de inflație persistentă. Gospodăriile și firmele își mută economiile în dolari sau bunuri, ceea ce pune presiune suplimentară pe rial și alimentează un cerc vicios al deprecierii.
Puține locuri ilustrează mai clar durerea economică a Iranului decât scandările din Marele Bazar din Teheran. Datând cel puțin din secolul al XVI-lea, bazarul este mai mult decât o zonă comercială: este un nod vital al comerțului și al rețelelor economice.
Tot mai des, el a devenit un barometru al furiei publice. Când își închide porțile sau se umple de protestatari, este un semn că presiunea economică a ajuns în inima comercială a capitalei.
De aceea, sloganuri precum „Negustorul poate muri, dar nu va accepta niciodată umilința!” au o greutate aparte atunci când răsună pe culoarele sale istorice.
Ştiri video recomandate
