Avalanșa a coborât un deal abrupt în Aberfan, Țara Galilor, acaparând și transformând tot ce îi stătea în cale într-un adevărat haos: peisaj, clădiri și în cele din urmă o școală întreagă. Când David Evans, proprietarul unui pub local, a auzit despre asta de la un vecin, a fugit în stradă. „Totul era atât de liniștit, atât de liniștit”, povestea el istoricului Gaynor Madgewick. „Tot ce se mai putea vedea era vârful acoperișurilor caselor.”
Avalanșa nu era formată din zăpadă, ci din deșeurile de cărbune care alunecaseră de pe un versant saturat de ploaie. Pe 21 octombrie 1966, aproape 140.000 de metri cubi de nămol au căzut în cascadă pe dealul de deasupra Aberfan. A distrus tot ceea ce a atins, ucigând în cele din urmă 144 de oameni, cei mai mulți dintre ei copii ce se aflau în sălile de clasă ale unei școli.
Tragedia de la Aberfan avea să devină una dintre cele mai grave dezastre miniere din Regatul Unit – și era complet evitabilă.
În ciuda amplorii calamității, regina Elisabeta a II-a a refuzat inițial să viziteze satul, stârnind critici în presă și întrebări despre motivul pentru care nu ar merge. În cele din urmă, după ce și-a trimis soțul, pe Prințul Philip, în locul ei, pentru o vizită oficială, Regina avvenit la Aberfan la opt zile după dezastru pentru a vedea pagubele și a vorbi cu supraviețuitorii. Aproape patru decenii mai târziu, în 2002, Regina a spus că faptul că nu a vizitat Aberfan imediat după dezastru este ”cel mai mare regret al ei”, scrie history.com.
Bazele dezastrului au fost puse cu aproape un secol înainte, când în zonă a fost deschisă mina de cărbune Merthyr Vale. Țara Galilor devenise faimoasă pentru exploatarea cărbunelui în timpul Revoluției Industriale, iar la apogeul său, în 1920, 271.000 de muncitori lucrau în carierele de cărbune ale țării. Până în anii 1960, mineritul cărbunelui era în declin, dar era încă un colac de salvare pentru aproximativ 8.000 de mineri și familiile lor din jurul Aberfan.
Pe 21 octombrie, elevii de la Pantglas au fost chemați la școală doar pentru o jumătate de zi. Fusese o zi ploioasă, dar asta nu era neobișnuit. Nu numai că ploua de săptămâni întregi, dar zona era una ploioasă în general. Copiii tocmai sosiseră la școală când s-a întâmplat: saturat de ploaie, materialul fin de cărbune îngrămădit pe deal s-a lichefiat într-un nămol gros și a început să se rostogolească asupra lor.
S-a întâmplat atât de repede încât nimeni nu s-a putut pregăti. Elevii au auzit un sunet puternic. Era nisip negru, mișcător, care îngropa tot ce îi stătea în cale. Nămolul a lovit școala, trântindu-i pereții în moloz și revărsându-se prin ferestre. Conductele s-au rupt iar apa a început să curgă în toate părțile.
Salvatori și voluntari au alergat spre școală pentru a ajuta. „Echipele de apărare civilă, mineri, polițiști, pompieri și alți voluntari s-au chinuit cu disperare, săpând cu mâinile goale printre dărâmăturile provocate de cărbune, pentru a-i elibera pe copii”, a raportat The New York Times. „Buldozerele au împins molozul pentru a ajunge la copii. Iar o tăcere mormântală cădea asupra salvatorilor ori de câte ori se auzeau strigăte slabe printre dărâmături.”
Adevărata amploare a dezastrului a devenit clară odată cu trecerea orelor. O sută patruzeci și patru de oameni au murit, dintre care 116 copii. Jumătate dintre copiii satului fuseseră uciși. „Toți prietenii noștri au plecat”, a declarat pentru BBC în 2016 Jeff Edwards, care a supraviețuit dezastrului fiind prins sub birou.
Potrivit deciziei tribunalului, Consiliul Național al Cărbunelui a fost responsabil pentru dezastru. Concluzia a fost trasă după ce au fost examinate 300 de probe și au fost intervievați 136 de martori. „Dezastrul de la Aberfan ar fi putut și ar fi trebuit să fie prevenit”, a spus tribunalul în raportul său. Dezastrul a fost o chestiune „nu de răutate, ci de ignoranță, ineptitudine și un eșec în comunicare”.
